Revista Maio, mai 2021

marea se va continua
Bănică Daria
-....
-vezi că-i blană...
marea se va continua spre cer și soarele va arăta ca o făgăduință; îi voi spune că noi
toți avem șansa noastră la fericire. reflectate în textura valurilor, razele soarelui mi se
topeau dinspre cer spre mare ca o miere dulce, atât de reală încât mi se părea falsă,
pictată într-un mod parcă inteligent. fiecare reflecție era o muchie de cosmos așternută
pe planetă și puteam să jur că văd fiecare fractal într-un dialog algebric.
de ce eu? acum câteva săptămâni am crezut că fusesem blestemată cu povara
apocalipsei. fericirea nu iși mai avea locul în ecuația mea existențială. eram un paria al
existenței, scuipată pe dinafară de mecanismul complex al fericirii, care mă refuza. și
eram împăcată. fericirea nu fusese niciodată o ablitate în gândirea mea senilă. dacă mă
refuza, și eu o refuzam pe ea, dar într-un mod deliberat. responsabil.
m-am așezat în lanul de flori și el mirosea a paradis. urma coapselor mele rămăsese
încrestată în memoria ierbii, care îmi săruta greutatea. în spatele nostru, o umbră de
curcubeu ne îmbrățișa coloana. gândul meu dement zbura la gandul apocalipsei și îi
căutam însemnele în dosul palmelor. dar ochii mi se încrucișau și, făcându-mi în ciudă,
vedeam degetele mele mai frumoase și mai moi decât înainte.
marea mi-a spus că meriți să fii fericită. de ce? nu trebuia să trag destinul de coarne, să
mă lupt cu titanii ca abia apoi să mă bucur de ultimul oftat al reușitei?
mă simt atât de fericită. mintea mea tace. spiritul meu e aerat și se înmoaie în vânt, își
pierde conturul. mintea mea tace. soarele e o premoniție a unui viitor frumos, din el
țâșnește o coloană de râs dincolo de atmosferă.
îmi aduc aminte de cum am ajuns aici, călătorind cu lama plajei, pe traseul fluviilor, al
venelor și capilarelor. mai devreme. îmi aduc aminte de lacul sulfuric în care pluteam. și
mai devreme, îmi aduc aminte- într-un izvor gândul îmi ieșea din artera logicii și scăpam
de el ca de un cui spart. când te-am văzut că îl vedeai țâșnind puteam să jur că văd
lumea altfel, filtrată cu extaz. și simt. vorbele pe care le spuneam atunci cântau din
adâncul sufletului meu, rezonau a veacuri de singurătate și de adevăr și le-am spart de
ochii tăi, care mă înțelegeau. când vorbeam parcă silabele se ciocneau de o cameră de
rezonanță mică cât noi doi, unde nu mai scăpau pentru alții. când vorbeam aveai nevoie
de o secundă ca să absorbi întregul conținut al realității mele, îți aplecai bărbia în față și
îți holbai ochii, cuvintele mele leneșe picurau ca roua pe lobul urechii tale. mă simțeam
hyper-reală. de la atât extaz m-a luat cu leșin, te vedeam dublu, de două ori mai frumos,
dar mi se împăienjenise privirea. ce îmi rămăsese de făcut? unde era marea, unde
era soarele, unde era cuvântul care îmi stătea atunci pe vârful limbii, pe care îl căutam?
ele îmi șopteau din veacuri virtuale, într-un ecou opac: "departe, nu aici, departe"
nu m-ai salvat de chinuri, uitându-te la mine cu niște ochi falși. ideea ta plecase, dispersată
ca fata Morgana. m-am sculat paralizată și mi-am șters însemnele botezului
sângeros. bătaia inimii mele rămăsese singurul reper care îmi ancora gândul în realitate.
20