Revista Maio, mai 2021

Review de film lunar
Detachment (2011)
“And never have I felt so deeply at one and the same
time so detached from myself and so present in the
world.”
-Albert Camus.
12
Filmul regizat
de Tony
Kaye m-a pus
pe gânduri multe
zile după ce l-am
văzut și mi-am
pus întebări în înteriorul meu, dar mi-am analizat
și reacția sentimentelor mele. Mereu am crezut că
exteriorizarea sentimentelor îmi dă o perspectivă
mai bună asupra lumii din jurul meu, dar probabil
că prezența mea în lume nu a fost niciodată
influențată de cât de repede îmi expuneam sentimentele.
Ele mă detașau mai mult de lume, devenind
mai apropiată de mine însămi decât de tot
ceea ce mă înconjura.
Detașarea aceasta a sinelui este adusă în film de
actorul Adrien Brody, care interpretează un profesor
suplinitor bântuit de un trecut pe care nu îl
acceptă în totalitate. Din această cauză, dorințele
și visele lui par a fi un țărm îndepărtat. Sistemul
de educație îi absoarbe personalitatea, iar treptat,
detașându-se de el, prezența lui în a preda
devine mai vizibilă, deoarece înainte era o dâră
ce marca șirul infinit al profesorilor dezinteresați.
Adevăratul binoclu al cadrelor este asupra persoanei
lui, a ceea ce se află în interior, ascuns, ce
își dorește un catharsis, dar pare că nu știe exact
cum să îl obțină. Existență suferindă cu care se
confruntă, îl face să se simtă nevoit să o împingă
în străfundul său, undeva între acțiunile și vorbele
sale. În exteriorul lui, se dă bătălia eternă
în educație, cea a intereselor. Părintele, care are
dreptate și profesorul care încearcă să-și facă
vocea rațiunii ascultată, dar din păcate pentru
niște oameni ale căror simțuri sunt amorțite, este
în zadar. Totul este de fapt, o amețeală a unei lumi
în decădere, în care profesorii încearcă să salveze
copiii de la un posibil înec. În mediocritatea unei
societăți și a unor oameni ce încearcă să nu își piardă
identitatea eului, copiii s-au rătăcit ceea ce
nu e surprinzător. Dacă ei observă ce nu ar trebui
să se întâmple, la cei care spun că este interzis,
ne întrebăm care e cauza acțiunilor ce distrug societatea?
Se risipește tot în ei în vâltoare sau detașarea
îi va salva?
Într-un mic răspuns, pe care în haosul din noi
îl căutăm fără scăpare, oare ne-am putea regăsi?
Tot ce este adânc îngropat în noi, nu mai iese la
suprafață decât prin intervenția prezenței oamenilor
din lume deoarece probabil că uitându-ne
la ce e pe lângă noi, poate realizăm ce se petrece
în interior.
Andreea Gălăteanu