Tehnica îngrijirii bolnavului (MOZES).pdf

if
să cunoască determinarea densităţii urinii (vezi voi. I,
v;. 398).
Instrumentarul şi materialele necesare pentru determinarea
• Lsităţii trebuie să lie totdeauna pregătite pe o tăviţă : urodensitrul,
un cilindru gradat de 70—100 cm 3 , vată hidrofilă pentru
rgerea urodensimetrului, hîrtie de filtru pentru aspirarea
imei de la suprafaţa urinii, o tăviţă renală pentru aruncarea
Serialelor folo site.
Densitatea urinii este în funcţie de cantitatea substanţelor dizoli
te. Raportată la densitatea apei, densitatea urinii poate prezenta
niaţii mari şi în împrejurări fiziologice. Obişnuit, la un regim ali-
"^ntar mixt, densitatea urinii este de l 015—1 020. La ingerarea de
iirtităţi mari de lichide sau de apă, densitatea urinii poate să scadă
i l 001—1 002. în caz de regim sec, bogat în săruri, densitatea ei
i'oate urca pînă la l 030—1 040.
Cantitatea, culoarea şi densitatea urinii se găsesc în strînsă interdependenţă,
în caz depoliurie, urina este de culoare deschisă şi
cu
• h-nsitate mică. în caz de oligurie, urina este de culoare închisă
şi cu
iknsitate mare. Variaţia mare a cantităţii şi densităţii urinii în con-
• l iţii fiziologice este semnul sigur al funcţionării normale a
rinichilor.
Densitatea urinii se ridică în caz de febră din cauza eliminării
ubstanţelor de dezasimilare rezultate din arderile mai intense, în
< uz de diabet zaharat, cu toată poliuria şi culoarea deschisă,
densi-i a,tea urinii este foarte ridicată.
în bolile renale cronice, rinichiul pierzînd capacitatea de coni
cntrare, urina va avea în permanenţă densitatea scăzută; această
tare poartă numele de hipostenurie. Dacă urina cu densitate scă-
.'lUtă se menţine în permanenţă la acelaşi nivel, vorbim de izostenurie.
Eecoltarea mostrelor de urină pentru determinări biochimice şi
iiacteriologice a fost descrisă în capitolul „Pregătirea şi asistarea
«xaminărilor clinice şi de laborator".
SCAUNUL
Urmărirea tranzitului intestinal şi examinarea sistematică a
Ncaunelor au o deosebită importanţă pentru stabilirea diagnosticului
şi urmărirea evoluţiei unui număr însemnat de îmbolnăviri ale
tubului digestiv şi glandelor anexe. De aceea, asistenta trebuie să
cunoască caracterele scaunului normal, modificările lui patologice,
precum şi tulburările apărute în legătură cu actul defecaţiei.
Examinarea curentă a scaunului se face fără pregătirea bolnav
ului. Indiferent de boala cu care a fost internat, sora sau asistenta
vor examina primele scaune ale bolnavului, în cazul că bolnavii pre-
331