GRANICERUL

40 REVISTA GRĂNICERUL
Femeile încercau să se consoleze și
să se încurajeze unele cu altele
dar....atât. În fine, imaginea care mi-a
rămas întipărită în minte a fost cea a
tatălui meu.
„Într-o seară, pe la ora 22.00, se aude
soneria la ușă. Mă uit pe vizor, văd o
cască de război și nu disting bine cine
este. Spun imediat și mă duc la mama.
O anunț că este un militar la ușă, dar
nu îl cunosc. Vă dați seama că mama
s-a albit la față imediat. Dacă nu era
”țucă al ei” și era un militar, sigur s-a
întâmplat ceva cu tata. Se duce la ușă
și deschide. În pragul ușii se afla tata,
iar în spatele lui doi soldați. Tata era
de nerecunoscut. Purta cască de
război, pistol mitralieră și pistol la
centura cu diagonală. Sectoarele la
pistolul mitralieră erau prinse cu bandă
izolatoare câte doua, grenade agățată
de uniformă și stația de radio – emisie,
iar militarii echipați la fel.
Atunci mi-am dat seama că
treaba cu Revoluția este serioasă și nu
sovietice la granițele României este
doar ficțiune. Poate sunt interese
prin care rolul grănicerilor din acele
momente teribile trebuie șterse din
istoria românilor. Tocmai din acest
motiv suntem obligați să spunem
măcar o parte din poveștile celor
care au trecut prin acele timpuri.
Astfel, vin și eu în completare cu
poveștile tatălui meu legate de
aceste evenimente. La momentul
respectiv tata era plutonier major la
P.C.T.F. Nicolina, iar comandant la
e o glumă. Acum, să nu credeți că am
rămas pur și simplu impresionat de
batalionul de pază era
Gheorghe Butnariu.
maiorul
ținută. A avut grijă tata să mă ia cu el
de la vârsta de trei ani la unitate, am
fost cu el în aplicații, am fost la trageri
pe timp de zi și pe timp de noapte, am
fost cu T.A.B-ul, am fost pe frontieră în
misiuni de pază, deci nu îmi era străin
armamentul și nici viața cazonă. Dar,
cred că atitudinea marțială a tatălui
meu și fața lui obosită dar cu ochii vioi
și drăgăstoși m-au impresionat. Acum,
după 30 de ani, am aceeași imagine în
minte, cu tata în pragul ușii. Parcă a
fost ieri...
Brigada III Grăniceri era în
dispozitivul de luptă de peste
o lună de zile. Pe sistemul
informativ vin informații că
sunt deplasări de trupe în
sectorul sovietic. Se mărește
gradul de alarmare și toată
suflarea grănicerească intră în
raionul de pază, în poziție de
apărare a frontierelor de stat.
Într-o zi, ce să vezi,
pe celălalt mal al Prutului,
tanc lângă tanc, având sprijin
Tata și sovieticii
Doresc să fac câteva precizări
legate de faptele expuse mai sus.
După 30 de ani de la aceste
evenimente sunt destule voci în media
care spun că prezența trupelor
aerian elicoptere de atac Era
o priveliște de groază,
vizibilitatea excelentă, lățimea
Prutului fiind de aproximativ
50 de metri. Dacă stăm bine
și ne gândim, putem crede că
dispunerea trupelor sovietice a fost
de intimidare la vedere prin
prezentarea tehnicii de luptă.
Ce aveam noi? O companie de
grăniceri care era formată din
aproximativ 100 de oameni, cu o
mitralieră de companie, si un AG9 și
armamentul individual al fiecărui
soldat. Dispunerea militarilor în zona
de apărare era la o distanță de 50
de metri, deci frontul apărat de 100
de oameni era de 5 km. Cam asta
era situația pe frontiera de est a
României. Păi, orice om normal la
cap își dădea seama că acești
grăniceri erau carne de tun și
puteau opune rezistență de maxim
două ore la frontieră. Dar asta era
situația, iar ordinul e ordin!
Comandantul de batalion Gheorghe
Butnariu transmite situația din teren
către eșalonul superior și cere
lămuriri. Bineînțeles că ordinul a fost
clar: ”Butnariu nu trece o muscă!
Răspunzi cu capul! Ai înțeles?”.
Continuare în pagina 41