GRANICERUL

36 REVISTA GRĂNICERUL
Batalionul de pază Grăniceri Sulina 1982
căpitan Gheorghe Butnariu
Vin rușii! Decembrie 1989
Puncte de vedere
”Din fericire, pentru România, armata
din acel moment, aşa cum era, umilită
de muncile agricole, în mine, pe
şantierele canalelor Dunăre-Marea
Neagră şi Dunăre-Bucureşti,
neinstruită din raţiuni invocate
economic, a dat dovadă că poate ţine
cârma ţării într-un moment în care
preşedintele Republicii Socialiste, de
atunci, fusese deposedat de putere.
Serviciile secrete se ascundeau, de
voie/de nevoie, sub mantaua kaki.
Partidul Comunist devenise pata,
nedorită, în biografia a patru milioane
de conaţionali. Colac peste pupăză, la
frontiera cu URSS şi Ungaria,
coloanele de camioane militare, pline
cu soldaţi, aşteptau – acesta este
adevărul – permisiunea unor trădători
de ţară, de la Bucureşti, ca să intre în
România pentru a lichida…teroriştii.
Rândurile acestea nu sunt
scrise după cărţi deja tipărite, ci
pornesc din experienţe personale,
trăite în acele zile, ca jurnalist-militar şi
din concluziile unor dialoguri pe care le
-am purtat cu ofiţeri ce au servit ţara,
în decembrie 1989, la cele două
graniţe menţionate, cu mâna pe simple
pistoale-mitralieră, socotind, ca simpli
militari, câte ore, doar ore, nu zile, ar fi
rezistat trupelor invadatoare, acolo, pe
fâşia arată. Sunt rânduri inserate cu
durere.
Spun asta pentru că, în
aceste zile, un om a devenit o
simplă amintire şi va fi îngropat
duminică, 20 mai, generalul patriot
PETRE GEANTĂ. Povestea cu
generalul Ştefan Guşă, care a spus
NU intenţiei sovieticilor de a
trece Prutul este una frumoasă.
Însă, constituie doar episodul doi al
presiunii psihologice neoficiale a
Moscovei, din acele zile sumbre.
Generalul Guşă era în şedinţă,
când au sunat primele telefoane, de
la comandanţii de batalioane de
grăniceri, de la frontiear românosovietică,
de la Prut, în decembrie
1989. Centraliştii de la
Comandamentul Trupelor de
Grăniceri – ulterior desfiinţat în
numele unei Reforme nici azi
finalizată, dar teatral mimată – nu
mai pridideau cu legăturile
telefonice spre singurul general de
grăniceri atunci disponibil – Petre
Geantă, şeful statului major al
C.T.Gr. Iniţial, acesta, cum îmi
mărturisea, l-a căutat la telefon pe
şeful Marelui Stat Major, generalul
Guşă. Dar, cel din urmă ordonase
ca să nu fie deranjat din şedinţă.
Situaţia era însă gravă. Pe toate
drumurile de acces din URSS spre
România se aflau încolonate tancuri
sovietice şi camioane militare cu
soldaţi din Spetsnaz, forţele pentru
operaţiuni speciale.
Rând pe rând, comandanţii
batalioanelor de grăniceri români au
fost chemaţi la frontieră, pentru
discuţii cu împuterniciţi ai eşalonului
militar sovietic. Cu o singură
excepţie, am discutat cu fiecare
dintre ei. S-au dus la întâlnire doar
cu maşina de serviciu, cu soldatul
de la volan înarmat cu un pistolmitralieră
şi arma ofiţerului – pistolul
TT. Interlocutorii lor au fost ofiţeri
sovietici calmi, dar fermi. Nu au pus
decât două întrebări: prima se
referea la soarta comuniştilor
români. A doua, la permisiunea de a
intra în România pentru a ajuta la
lichidarea…teroriştilor.
Toţi comandanţii de
batalioane au sunat, anterior
întâlnirilor, la Bucureşti, unde au
avut un singur interlocutor, pe
generalul Petre Geantă, şeful de
stat major al Comandamentului
Trupelor de Grăniceri, al cărui ordin
clar, fără echivoc, a fost pentru
fiecare dintre comandanţi:
-Nu trece nimeni frontiera
României! Răspunzi cu capul!
Generalul Geantă era un
om cald, surâzător, atent cu
subordonaţii, nu obişnuia să
pedepsească, nici să dea
avertismente grave. De data asta,
vocea și tonalitatea lui au fost mai
mult decât edificatoare pentru ofiţerii
cei care au urmat ordinul.”(SURSA:
https://www.ionpetrescu.ro/tag/
generalul-petre-geanta/)
Continuare în pagina 37
Regiment Grăniceri Radauți Colonel Butnariu Gheorghe 1996