GRANICERUL

His point of view

by Loredana Leska

I am not upset about the shape of the leaves

that I’ve lost,

I am not upset about their colour.

I cannot believe you are just passing by, ignoring

them.

I understand you do not have time

But

Time is the shape of those leaves.

Time is the green.

Time is the smile.

Time is your breath.

Nothing makes sense here.

It’s just quiet.

That peace we are looking for,

Is here

I do not have any green here,

I do not have any smiles here,

I do not have any time.

You have it there.

Enjoy!

London, 28.05.2020

Autor

Leonard Constantin

STAFIE

Coordonatori:

Nicoleta Dragomir

Liviu Crăcană

Daniela Lenuța

Corban

Loredana LESKA

EDITOR

Florin ANTOHI

Editura:

WALDPRESS

Timişoara, 2020

ISBN:

978-606-614-245-8

Mulțumiri pentru

sprijin:

Ionel ISARI - TEISA

Liviu BĂLĂNICI–

PANIFCOM

Marian TOPALĂ

Cezar CIORAN

George PÎRÎU

Daniel BUTNARIU

Toate drepturile

aparțin autorului. Nici o

parte din această

publicație nu poate fi

reprodusă , arhivată sau

transmisă sub nici o formă

și prin nici un fel de

mijloace, mecanice sau

electronice, fotocopiere,

înregistrare audio sau

video, fără aprobarea în

scris a editorului.

O altfel de poveste

Această revistă, editată doar într-un

singur număr, nu se doreşte a fi o Istorie a

trupelor de grăniceri, nici o Biografie a unui

vrednic grănicer. Publicaţia prezintă doar

nişte gânduri, nişte amintiri şi o viziune a

unui om care a fost în afara sistemului. Chiar

mai mult, poveştile sunt amintiri văzute prin

prisma unui copil. Este posibil ca unele

dintre povestiri să fie doar ficţiune,

imaginaţia bogată a unui copil fascinat de

tatăl său şi de mândria că este fiu de

grănicer. Din aceste motive nu veţi găsi date

exacte sau nume şi orice asemănare cu

realitatea sau personaje reale reprezintă

doar o pură întâmplare.

”Stâlp de cremeni la hotar

Grănicerul temerar

Stă de Strajă României

Lângă plaiul ciocârliei!”

Am simţit nevoia sa realizez această

revistă- Grănicerul - în memoria tatălui meu,

din respect pentru el şi ceea ce a fost el în

viaţa reală, cu regretul că nu am reuşit să

adun foştii colegi ai tatei, să stăm la discuţii

şi să realizăm o cărticică pe baza

evenimentele din 1989. Aş fi dorit să fie o

mică istorie a Revoluţiei văzută de cadrele

militare din cadrul Brigăzii III Grăniceri

Mălini, Iaşi. Realizez că problema

”Revoluţiei” din 1989 este complexă,

învăluită încă în mistere cu multe

necunoscute, o problemă care va fi

dezbătută şi analizată de istorici ani mulţi de

acum înainte, cu multe controverse şi patimi,

având în vedere miza. Nu vreau să deschid

”Cutia Pandorei”, aşa că mă voi rezuma la

câteva momente, din viaţa mea şi a tatei,

care mi-au marcat copilăria şi adolescenţa.

Vorba cântecului:

”Grăniceria-i armă grea

Vine-un ordin și ți-l ia.”

Acest gând m-a determinat să

încerc să realizez o revistă. Daca mi-a reuşit

sau nu, voi lăsa la latitudinea cititorilor să se

pronunţe, dar precizez că nu am pretenţii de

REVISTA GRĂNICERUL

scriitor sau de publicist. Este mult mai uşor

să scrii un articol de specialitate prin care

transmiţi date tehnice, decât să scrii un text

prin care intenţionezi să transmiţi cititorului

sentimentele care te încearcă.

Revenind, tata nu a fost un sfânt

sau un geniu, ci a fost un simplu om, care şi

-a slujit cu credinţă patria şi a înnobilat

creşterea propriilor copii cu dragostea de

neam şi ţară. Pur şi simplu a încercat să

facă ceva. Dacă a reuşit sau nu, lăsăm pe

alţii să aprecieze, pe cei care au avut ocazia

să îl cunoască personal, cât şi pe cei care-l

vor cunoaşte din scrierile mele.

”Fulgeră, trăsnește,

Grănicerul atunci pornește,

Iute de picior,

Un, doi, trei și pas alergător!”

Leonard Constantin Stafie,

1

fiu de Grănicer

P.S.: Mulţumesc pe această cale tuturor

celor care m-au ajutat să realizez revista,

în special d-lui lt. Col. (r) de grăniceri

Liviu Crăcană.

2 REVISTA GRĂNICERUL

Cuprins:

Rânduri despre tata 3

O poveste despre arma grăniceri 6

O zi obișnuită în cazarmă 9

Sursa: Gen.(r.) Sever Neagoe, Gen.

(r.) Ilie Tender, Gen.(r.) Gheorghe

Văduva - ISTORIA GRĂNICERILOR

Sublocotenentul, calul și soldatul 10

Colonelul fără studii 11

Subofițerul versus ofițerul 12

Soldatul și cascheta 14

Munților cu creasta rară

Nu lăsați Straja să piară.

Dacă piere Straja voastră

Va pieri și țara noastră!

Maiorul inventator 15

Maiorul turnător! 17

Țigările, carnea și zahărul! 18

Gulgutel-o nouă profesie 19

Soldatul și iepurii! 20

Viața în unitate văzută prin ochii de

copil

23

Povești grănicerești 25

Sfaturi de la tata! 30

Haz de necaz 32

Plutonier adjutant șef Constantin STAFIE

Brigada III Grăniceri Biroul Auto anul 2000

Dincolo de uniformă 35

Vin RUȘII! Decembrie 1989 36

Prieteni și frați de arme cu tata! 43

Istoria în Imagini 46

Bibliografie 48

”Grănicerii au dat dovadă că traiul în vârful

muntelui la hotarele țării i-a învățat să zboare

spre dușmani peste stâncile pe care altă dată

numai vulturii treceau în zbor.”

General de divizie

Eremia Grigorescu

https://www.politiadefrontiera.ro/

Rânduri despre TATA,

rânduri despre un fost

Grănicer!

SCURT

ISTORIC

Grănicerul

Constantin

Stafie s-a

născut în anul

1950, la data

de 15 noiembrie, într-un sat de lângă

Iaşi, Focuri. Ca o curiozitate, satul

Focuri şi municipiul Bucureşti sunt

singurele localităţi care sunt

organizate pe sectoare, iar focurenii

spun cu mândrie că ei au mai multe

sectoare, adică 12. Ca orice copil al

satului, tata urmează cursurile şcolii

primare la Focuri, iar mai apoi, prin

mutarea în Iaşi a părinţilor, îşi

continuă studiile în municipiul Iaşi. La

vârsta de 19 ani intră la Şcoala de

Subofiţeri auto şi maiştri-militari

”Basarab I”- Piteşti. Datorită faptului

ARMATA - ÎN CIFRE

Dar, să mergem mai

departe şi să vorbim, deocamdată,

doar despre activitatea militară, într

-un mod cât mai ”ingineresc”

REVISTA GRĂNICERUL

că a absolvit şef de promoţie a

putut să îşi aleagă garnizoana şi a

posibil. Prin urmare, voi sintetiza

activitatea Grănicerului Constantin

optat pentru Brigada III Grăniceri

”Mălini” din Iaşi. Ca o paranteză-

Stafie

oficiale:

conform documentelor

ajuns acasă într-o permisie, părinţii - 7 luni şi 16 zile- Militar în termen

îl întreabă: ”Măi Costele, spune la arma rachete - pentru

drept, de unde ai furat hainele, dute

la miliţie şi declară” – pentru a

observa "atenţia" deosebită pe

care a acordat-o familia pregătirii

lui militare. De fapt, în acele

vremuri părinţii nu aveau încredere

în ”haina militară” şi mult mai sigur

era să ai o meserie decât o carieră

cunoscători se mai spunea la

”surdo-muţi”

- 11 luni -Elev la şcoala militară.

- 28 de ani, 10 luni şi 10 zile-

Cadru militar, din care:

- 1 an, 10 luni şi 14 zile - condiţii

normale de lucru;

- 21 de ani, 4 luni şi 23 de zile -

militară. Vorba ceea... ”meseria, condiţii deosebite (este sporul

brăţară de aur”. Această pentru cei care activau la arma

mentalitate era cauzată şi de

experienţa tristă din armata de

grăniceri);

- 5 ani, 7 luni şi 3 zile - condiţii

după 23 august 1944, cu speciale (aceste condiţii sunt mai

întâmplările tragice ale acelor speciale pentru cunoscători... îi

timpuri.

lăsăm pe alţii să deducă).

3

Total activitate militară:

30 de ani, 4 luni şi 26 de zile şi,

ca să îl citez pe tata: ”Leonuț, eu

am făcut armata cât pentru toţi

bărbaţii din familie”.

CARIERA MILITARĂ

Probabil că, la această

înşiruire de cifre şi date, care

reprezintă activitatea unui militar, unii

sau alţii vor reacţiona astfel: ”Şi ce

este cu asta? Doar o normalitate, au

mai fost şi alţii militari, ce mare

brânză!”. Într-adevăr, poate pentru

unii nu-i mare brânză, dar pentru un

copil care îşi vedea tatăl o dată pe

săptămână sau la jumătate de an şi

nu ştia dacă se mai întoarce vreodată

şi mai ales pentru faptul că era vorba

despre tata, impactul a fost foarte

puternic!

Lăsând la o parte toate

inconvenienţele, voi încheia sinteza

activităţii militare, pentru a vă oferi

apoi adevăratele ”poveşti

grănicereşti”.

Astfel, în perioada cât a

activat ca militar pot să spun că:

tatăl meu a fost avansat de două

ori la excepţional (precizez că

acele avansări nu au fost efectuate

”la apelul bocancilor”, aşa cum, din

păcate, se întâmplă după „marea

nebuneală” din 1989); mai mult, a

primit toate medaliile ce se puteau

lua de către un subofiţer pe timp de

pace, şi anume: Medalia ”Meritul

Militar” clasa a II- a şi I şi

”Ordinul Militar” Clasa a III- a, a II

-a şi I (în armată, ”Ordinul Militar”

avea şi o poreclă: "Răbdarea

măgarului".

Serg mj Constantin STAFIE anul 1973


SUBOFIŢERUL - COLOANA

VERTEBRALĂ A ARMATEI

Din punct de vedere

administrativ, a fost subofiţer de

companie la Compania Auto în

perioada de început, iar după

aceasta, o bună perioadă de timp, şef

de popotă. După o luptă lungă şi

aprigă, a declanşat invidia unor

”prieteni” care au făcut tot ce le era în

putinţă să ”îl ajute” pentru a-i lua locul

”călduţ”. Vorba marelui hâtru de la

Humuleşti: ”La plăcinte înainte,/ La

război, înapoi!” Astfel a fost detaşat

comandant de pichet la Sculeni. Ei,

aici a fost interesant, pentru că cei

care au reuşit să îl "mute" i-au spus:

”Stafie, aici ai încurcat borcanele, ai

să îţi rupi gâtul!”. Credeau că dacă

tata este de arma auto şi nu de

grăniceri, ca șef de pichet o să

încurce borcanele. Vorba lor: ”Ştie

Stafie ce este aia paza frontierei? Sau

cum se organizează un plan de

pază?” Şi aşa mai departe...

”Nea Costică”, aşa cum îi

spuneau prietenii, a demonstrat după

un an de zile că Pichetul Sculeni este

cel mai bun în aria de competenţă a

Brigăzii III Grăniceri. După un an

de implicare, în care şi-a

demonstrat capacitatea intelectuală

şi administrativă, se mută la Iaşi la

P.C.T.F. Iaşi, (Punct Control

Trecere Frontieră) cu atribuţii şi la

Gara Internaţională Iaşi. În ultima

perioadă a activat la Biroul Auto din

cadrul Brigăzii III Grăniceri până la

trecerea în rezervă, la data de

30.06.2000.

Cam atât, pe scurt, despre

cariera militară de 30 de ani, 4 luni

şi 26 de zile la arma Grăniceri, a

unui subofiţer, a TATĂLUI meu, ale

Amintire din armată anul 1970 rândul de jos al doilea de la dreapta

soldat Constantin STAFIE

Plutonul elevi, Școala de Subofițeri Auto Pitești anul 1971 rândul de jos primul din dreapta

sergent elev Constantin STAFIE

cărui coordonate existenţiale pot fi

traduse în cuvinte astfel:

„Dragostea de patrie şi de

neam ne obligă să ne respectăm

înaintaşii şi să onorăm, aşa cum se

cuvine, jertfa lor. Credinţa soldaţilor

noştri într-un viitor mai bun pentru

ţara lor, le-a transformat dragostea

de neam în virtute şi curaj pentru a

lupta, cu orice preţ, pentru

libertatea noastră, a tuturor. Şi nu e

puţin lucru să sacrifici familia,

integritatea personală şi viaţa

pentru a-ţi apăra crezul şi ţara”.

Această poveste este

despre un OM, despre un TATĂ,

despre un român simplu care a ales

să păzească şi să apere hotarele

României. Despre un militar care s-

a dedicat carierei sale cu ONOARE

şi DEMNITATE, cu RESPECT şi

SACRIFICIU. Mândria de a-mi fi

fost mentor, sfătuitor, exemplu,

TATĂ, nu mi-o poate lua nimeni

şi nimic!

Istoria ne obligă la a spune

adevărul, la a căuta dreptatea în tot

ceea ce facem şi la păstrarea

memoriei celor care ne-au redat

libertatea şi ţara, cu preţul vieţii lor.

REVISTA GRĂNICERUL

5



O poveste despre arma

GRĂNICERI

Naşterea grănicerilor

De-a lungul timpului, o serie

de istorici sau foşti grăniceri au scris

despre această armă. Nu am

pretenţia de a fi inventat ”apa caldă” şi

nici ca această mică poveste să

reprezinte adevărul absolute despre

grăniceri. Este doar un alt punct de

vedere redat din prisma unui

”microbist” al acestei arme.

Nicolae Iorga, consemnând

existenţa pandurilor, îi numeşte

”oameni viteji, cutezători, mai deprinşi

pentru a purta şi mânui armele”.

Tudor Vladimirescu ca slujbaș al

domniei, a îndeplinit atribuţii

însemnate în paza hotarelor. Ca vătaf

de plai la Cloşani, avea în subordine

pandurii, plăieşii și potecarii din zonă

(1806-1820).

La Dunăre oltenii-ţărani

(grănicerii) erau denumiţi

CORDONAŞI, la munte se chemau

POTECAŞI. La sate, la 120 de

locuitori, fiecare sat trebuia să dea

”ŞASE OAMENI DE STRAJĂ – patru

pedeştri și doi călari” conform Legiuirii

din 1834.

1841 – 14 ianuarie–

Dejurstva Miliţiei Moldovei

poruncea ca fiecare isprăvnicie de

ţinuturi să ajute la întărirea pazei pe

râul Prut. (Istoria Trupelor Române de

Grăniceri, ediţia 1987 pg 106-107)

Evoluţia trupelor de grăniceri

de la 1859 pâna la 1877-1878

În 1860 se iau măsuri pentru

întărirea pazei şi apărarea hotarelor în

Muntenia şi Moldova astfel:

Bugetul graniţei înMuntenia;

Paza frontierlor în Moldova.

Muntenia – bugetul graniţei prevedea:

-doi instructori cu grad de colonel

unul pentru cordonul munţilor și unul

pentru cordonul Dunării;

-doi subinspectori cu gradul de

maiori comandanţi de batalioane;

-un maior topograf;

-doi căpitani în calitate de şefi de

cancelarie;

-cinci maiori – comandanţi de

batalioane;

-20 de căpitani comandanţi de

companie;

-20 locotenenţi – ajutori la

companie;

-45 de sublocotenenţi – ajutori

-6744 soldaţi grăniceri;

-729 soldaţi grăniceri- rezervă.

Cordonul Dunării

Acesta era alcătuit din trei

batalioane: Calafat, Giurgiu şi

Brăila. Fiecare batalion avea în

compunere câte patru companii –

Severin, Gruia, Calafat, Bechet,

Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu,

Olteniţa, Călăraşi, Gura Ialomiţei,

Polizeşte şi Brăila.

Cordonul Munţilor

Dispunea de două

batalioane: Râul Vadului şi Predeal

încluzând şase companii: Râul

Vadului, Giuvala, Predeal, Bratocea,

Focşani şi Vădeni.

Pentru acelaşi an, bugetul

oştirii Moldovei înscria la capitoulul:

Paza frontierelor,soldele stabilite

pentru cei doi comandanţiinspectori.

Ei îşi aveau reşedința la

Sculeni respectiv la Mihăileni. Mai

erau prevăzuţi 19 comandanţi la

barierele ţării astfel: Vădeni,

Focşani, Soveja, Oituz, Comăneşti,

Bicaz, Prisăcani, Dorna, Cornu

Luncii, Nimerceni, Burdujeni,

Mihăileni, Mamorniţa, Rădăuţi,

Sculeni, Cărpineni, Comrat, Cubeiu

şi Tătar-Buhar.

Paza pe apă

În anul 1860, paza pe apă

era organizată într-un corp şi un

comandament unic. Aveau un

vapor şi trei şalupe, care

îndeplineau misiuni de

supravegehere în raza porturilor

Chilia, Ismail, Galaţi, Brăila, Giurgiu

şi Calafat. Noua cârmuire, în

special Alexandru Ioan Cuza a

făcut eforturi multiple pentru

unificarea deplină a celor două

corpuri de grăniceri, pentru

uniformizarea sistemului de pază al

frontierelor de stat.

În anul 1862 grănicerii au

intrat în subordinea Ministerului de

Război.

În anul 1863 au fost

introduse în ambele principate

”Instrucţiunile provizorii pentru

întreţinerea armelor în Corpul

Grăniceri”. Şeful de corp

(inspectorul) răspundea personal

de conservarea şi întreţinerea

armelor şi muniţiilor.

La 1 septembrie 1863, pe

platoul Cotroceni s-au acordat noile

drapele unităţilor militare. Acestea

purtau cele trei culori, roşu, galben

şi albastru precum şi inscripţia

”Onoare şi Patrie”. Grănicerilor li s-

au înmânat două drapele unul

Cordonului Dunării şi altul pentru

Cordonul Munţilor.

http://scmdfiliala1ialomita.blogspot.com/

Drapelul Cordonului Dunării a

fost primit de către colonelul Pavel

Zăgănescu, inspectorul acestuia, care

în 1848 comandase eroica companie

de pompieri din Dealul Spirii în apriga

încleştare cu invadatorii otomani.

Solemnitatea înmânării noilor

drapele oştirii române a avut un mare

răsunet în rândul întregii populaţii a

ţării. Nemuritorul Alexandru Ioan Cuza

s-a adresat oştirii zicând: ”Steagul e

România! Acest pământ binecuvântat

al patriei, stropit cu sângele

străbunilor şi îmbelşugat cu sudorile

muncitorului. El este familia, ogorul

fiecăruia, casa în care s-au născut

părinţii şi unde se vor naşte copiii

noştri...Steagul e totodată trecutul,

prezentul şi Viitorul ţării, întreaga

istorie a României” (Istoria Trupelor

Române de Grăniceri ediţia 1987 pg

135-137)

Actul de naştere al Trupelor

de Grăniceri a fost semnat la data de

24 iulie 1864 de marele Domnitor

Alexandru Ioan Cuza, ca o necesitate

după făurirea României Moderne, de

unificare, modernizare şi o modalitate

de lucruu niformă a grănicerilor în

cele două provincii.

De-a lungul timpurilor,

Arma Grăniceri a suferit o

multitudine de tipuri de organizare,

în funcţie de necesităţile vremurilor

sau în funcţie de interesele

vremelnice a unor politicieni, cu

diferite atribuţii. Polemica

discuţiilor, dacă a fost oportun sau

nu, dacă într-adevăr au servit

intereselor Statului Român, o

lăsăm pe seama istoricilor. Dar,

istoria recentă ne-a demonstrat, cel

puţin după anii 2000, că s-a dorit

distrugerea acestei arme. Însă

întodeauna obiectivul principal al

grănicerilor a fost deviza ”DE

STRAJĂ PATRIEI!” indiferent de

subordonare sau denumire.

Adevăr sau minciună

Dacă până în anii 1945

Grănicerii au acţionat ca o

structură militară a unui stat

democratic, iar nimeni până la

acea dată nu le-a reproşat nimic,

odată cu schimbarea regimului

apar şi anumite acuze. Dar,

atenţie, nimeni nu cumpăneşte

asupra situaţiei în fapt, a oamenilor

care au lucrat în această structură.

Doar blamăm o armă pentru că au

REVISTA GRĂNICERUL

Glubul Grănicerilor Rădăuți

7

existat ”Frontieriştii” sau că au fost

trecuţi în subordinea securităţii

statului.

Pentru excesul de zel al

unor comandanţi sau al unor cadre

militare, pentru care s-ar impune o

judecată punctuală, nu trebuie să

aruncăm cu noroi într-o instituţie şi

să o desfiinţăm. Dumneavoastră ce

credeţi? Dacă cineva, în zilele

noastre trece frontiera de stat şi nu

se opreşte la somaţia Grănicerului,

acesta nu execută foc de

armă????? Întreb şi eu ca un

neştiutor.....

Mândria de a fi GRĂNICER

Trupele de grăniceri au

participat şi au luptat de-a lungul

istoriei Statului Unitar Român la toate

războaiele duse de România.

Începând cu Războiul de

Independenţă de la 1877, Războiul

Balcanic de la 1913 şi nu în ultimul

rând, continuând cu Primul şi Al

Doilea Război Mondial se poate uşor

observa că oriunde au acţionat

Trupele de Grăniceri s-au acoperit de

glorie. Dacă mergeţi la Mausoleele

Soveja, Mărăşti, Mărăşeşti veţi găsi şi

ostaşi-grăniceri căzuţi pe frontul de

luptă.

Dar, în afară de rolul pe

care l-au avut în prima linie, un rol

cred şi mai important este acela de

a asigura paza frontierelor în caz

de război. O poziţie deosebit de

importantă pentru asigurarea

”spatelui” trupelor care luptau în

prima linie. Rol pe care mulţi îl

neglijează cu intenţie sau reavoinţă.

Foarte puţini istorici se

apleacă asupra activităţilor

grănicerilor de paza a frontierei din

Primul Război Mondial în Bucovina

şi nu numai, sau prea puţini spun

că în anul 1940 la retragerea din

Basarabia grănicerii au fost cei care

au asigurat retragerea trupelor

române şi a populaţiei, ei fiind

ultimii care au venit pe aliniamentul

Prutului în condiţii deosebit de

grele.

Glubul Grănicerilor Rădăuți


De ce Grănicerii sunt trupe

de elită?

În toată istoria zbuciumată a

grănicerilor, pe fronturile de luptă sau

în dispozitivele de pază şi apărare a

frontierelor de stat a României

grănicerii întodeauna au fost

consideraţi, alături de vânătorii de

munte, trupe de elită. M-am întrebat şi

eu de ce oare? Am încercat să

găsesc răspunsuri în diversele

publicaţii de gen, dar şi în poveştile

generaţiei de grăniceri a lui tata.

Cred că răspunsul, sau o

parte din adevăr, rezultă din

următoarele fapte:

-Indiferent de situaţie, război sau

pace, grănicerul avea asupra lui

mereu cartuşe de război;

-Recrutarea militarilor pentru această

armă era mult mai riguroasă;

-Se preferau militari care aveau

înclinaţie spre orientarea în teren, să

se descurce doar cu harta în mână şi

cu un nivel de inteligenţă peste

medie;

-Instruirea punea accent pe orientarea

în teren, supravieţuirea în orice

condiţii şi tărie de caracter;

-Militarii erau învăţaţi să lupte, să

https://adevarul.ro/

lucreze în grupuri mici, două- trei

persone, fără prezenţa obligatorie

a unui cadru superior şi să fie în

măsură să ia singuri hotărâri;

-Grănicerul era instruit să iadecizii

de unul singur pentru executarea

misiunilor încredinţate;

-Pregătirea fizică impunea o atenţie

deosebită pentru că paza frontierei

se realiza, de regulă, la pas sau

călare. De multe ori patrulele de

grăniceri (două persoane)

parcurgeau zilnic pe fâşie între 10-

20 de km pe ploaie, vânt, zăpadă,

pe cărări de munte cu

echipamentul din dotare în spate;

-La pichete erau învăţaţi să se

autogospodărească şi nu de puţine

ori au fost cazuri când

aprovizionarea pichetelor a lăsat de

dorit şi militarii trebuiau să se

descurce fără ca aceste neajunsuri

să afecteze în vreun fel paza

frontierei.

-Subunităţile de grăniceri

desfăşurau activităţile care aveau

loc în marile unităţi militare;

-Stăpânire de sine – vreau să văd

pe unul dintre noi că stă de unul

singur în mijlocul pădurii sau pe

malul Prutului înconjurat de jivine

sau de 10 – 20 de infractori.

-Instruirea grănicerilor era deosebit

de complexă, astfel aceștia erau

pregătiți să dobândească

competențe de geniu,

cercetare, Apărare Chimică,

Biologică, Radiologică şi

Nucleară (CBRN),

blindate, transmisiuni, artilerie

și așa mai departe.

În concluzie, cred cu

tărie că toate aceste fapte şi

multe altele, la fel de

glorioase, neştiute încă, au

dus la formarea unor trupe de

elită care au fost numite

GRĂNICERI.


O zi obişnuită în cazarmă

Ordine şi Disciplină!

Anii ’70, luna noiembrie, o zi

ca oricare alta, dar o vreme mohorîtă

conform zicalei ”să nu dai afară niciun

câine”. Cazarma Brigada III Grăniceri

Mălini- Iaşi, în vechea locaţie de pe

strada Sărăriei era o cazarmă

construită înainte de război pe locul

fostelor grajduri pentru caii de la

cavalerie. Dar, ţinând cont că nici caii,

nici trupetele nu aveau prea mare

importanţă în ochii marilor ofiţeri, era

doar o normalitate şi oricum, faţă de

lipsurile de după al Doilea Război

Mondial nu era o problemă pentru

nimeni.

Activităţile curente dintr-o

unitate militară îşi urmau cursul firesc:

instrucţie, pregătire militară, activităţi

gospodăreşti, şedinţe şi aşa mai

departe. La orele 16.00 cadrele

militare termină programul, iar ofiţerii

de serviciu preiau posturile.

Maiorul Gheorghe preia

postul de ofier de serviciu pe unitate,

acesta recunoscut la nivelul întregii

brigăzi ca fiind cel mai al ”dracului”

ofiţer. Mic de înălţime (o anomalie

pentru grănceri, majoritatea fiind

peste 1.80 m) şi puţin negricios, dar

foarte riguros în disciplina militară şi

cred că acesta era motivul pentru

care era considerat ”al dracului”.

După preluarea postului

începe inspecţia regulamentară prin

companii, verificarea dispozitivului de

pază a unităii, verificarea pazei la

Drapelul de luptă şi bineînţeles un val

de sancţionări: care pe la arest, care

mustrare cu raport a doua zi la

Comandati, tot aşa mai departe.

Nimic deosebit, doar o activitate de

rutină la care militarii ştiau la ce se

ateaptă când acesta intră ofiţer de

Soba- Inamicul numărul

unu al soldatului!

Maiorul îşi începe discursul

de pregătire a oştenilor- şi dăi şi

luptă, şi luptă şi dăi, până la un

moment dat, la fraza finală:

”Atenţie soldaţi! Să aveţi grijă! În

momentul în care vă culcaţi! Mare

atenţie la sobe!”. Vă închipuiţi ce

era prin mintea fiecăruia după 30

de minute de poziţie de drepţi şi tot

felul de ”sfaturi” la ceas de seară,

după o zi de muncă când toţi de

abia aşteptau să ajungă în cameră,

REVISTA GRĂNICERUL

9

serviciu. Ca să vă formaţi o părere, în pat. Când a pronunţat cuvintele

un zâmbet aruncat la colţul gurii ”Mare atenţie la sobe!” se gândeau

era pedepsit cu o zi de arest. Dar care mai de care: Măi, o fi un

cum militarii erau obişnuiţi cu vorba infractor în sobă?, Sovieticii se

conform căreia, dacă nu ai făcut o infiltraseră prin sobe? şi tot felul de

zi de arest, nu ai făcut armata, gânduri năstruşnice. Ce puteau

acest lucru era o normalitate. face aceste amărâte de sobe?

La orele 19.00 se face Toată suflarea ostăşească ochi şi

apelul de seară. Soldaţii se aşează urechi către marele ”iluminist” din

regulamentar pe platou, pe grupe, faţa lor să vadă ce urmează, poate

companii – o ordine militară îi luminează. Şi continuă teatral tov.

desăvârşită. Se face prezenţa, Maior: ”Când trageţi şuberul! Să fiţi

fiecare şef de grupă raportează Atenţi!” (în gândul multora: Eii! la

ofiţerului de Serviciu, Maiorul şuber e toată chichiţa, acolo e

Gheorghe, că totul este în regulă, infractorul!), ”Să nu fie cărbuni în

toată lumea este prezentă şi nu sobă!„.

este nimic deosebit de raportat. La

Bun, toată lumea ştie lucru

momentul respectiv erau pe platou ăsta şi toţi gândeau la fel - Ce

aproximativ 700 de militari aşezaţi ”dracu” e în mintea ăstuia? - ne ţine

frumos în careu, în poziţie de pe frigul ăsta şi în umezeala asta să

drepţi. Dacă zbura vreo muscă ne spună de cărbuni şi şuber. Are

sigur se auzea pentru că nu îşi săracul de el o doagă dusă sau o

permitea nimeni să zâmbească sau pasiune perversă să ne vadă cum

să şuşotească, altfel ştiau ce tremurăm de frig. Luând o atitudine

păţesc. O adevărată mândrie şi mai gravă, tovarăşul spune: ”Că

cazonă – ordine şi disciplină! Un uite aşa s-a întîmplat la un pichet!”

lucru pe care nu l-am precizat este Păi, ce naiba s-a întîmplat

că acest maior avea şi o ”plăcere„ la un pichet? Au atacat sovieticii cu

deosebită să ţină soldaţii în poziţie şuberul de la sobă şi cu cărbunii?-

de drepţi şi el să vorbească, să gândeau cei mai mulţi dintre soldaţi.

vorbească de înnebunea şi cel mai Cu aceeaşi atitudine, dublată de o

răbdător om de pe pământ.

mulţumire de sine, tovarăşul

continuă : ”Soldaţii! S-AU CULCAT

VII ŞI S-AU SCULAT MORŢI! Să nu

se întâmple şi pe la noi! Aţi înţeles!”

Răspunsul normal a trupei trebuia

să fie ”Da,să trăiţi!„. Dar, să vă

imaginaţi că aceşti soldaţi când au

auzit inepţia „S-AU CULCAT VII ŞI

S-AU SCULAT MORŢI!” au început

să râdă toţi, iar tov. maior şi-a dat

seama de gafă, a făcut stânga

împrejur şi a plecat.

Din momentul acela a

renunţat la a mai ţine discursuri la

ceas de seară.


Sublocotenentul, calul şi

soldatul

Sergentul cu diagonală

După al Doilea Război

Mondial, în Armata Română şi mai

ales la Trupele de Grăniceri care au

fost trecute în subordinea Securităţii

statului, a început o operaţiune

masivă de epurare a cadrelor care

erau ”duşmani ai poporului”- învinuiţi

mai ales de faptul că învăţaseră în

şcolile de subofiţeri şi ofiţeri din

perioada regală sau ”au făcut

greşeala” să lupte pe frontul de răsărit

împotriva marelui frate sovietic.

Parcă, în armată , un pârlit de

subofiţer sau ofiţer putea porni o

ofensivă împotriva Uniunii Sovietice.

Din toate timpurile trupele au executat

ordine, iar excesele de zel trebuie

înfierate individual şi nu colectiv.

După acest ”genocid”, cu o

armată rărită, a apărut o nevoie acută

de completare a cadrelor. Astfel, s-a

ajuns în perioada anilor ’50- ’60 să

existe în componenţa armatei şi nu

numai, cadre militare cu doar 4 clase

primare. Între timp, observându-se

aberaţiile şi incompetenţa acestor

cadre, s-a încercat în perioada anilor

’60-’70 înlocuirea acestora cu militari

care trecuseră printr-o şcoală militară.

O soluţie era preluarea din rândul

militarilor în termen, a celor mai isteţi,

trimiterea la şcoala regimentală de

sergenţi 6 luni, iar mai departe unii

dintre aceştia dirijaţi, după o pregătire

sumară, fie spre corpul subofiţerilor fie

al ofiţerilor. Problema nu este că au

fost preluaţi, dar după 6 luni de

Regimentală mai erau reciclaţi trei luni

şi apoi primeau gradele. Alţii,

adevăraţi profesionişti, au făcut doi

ani de şcoală de subofiţeri sau trei ani

de şcoală de ofiţeri şi apoi au intrat în

rândul cadrelor militare. Povestea

noastră pleacă de la un

sublocotenent care în 9 luni a

avansat de la sergent la

sublocotenent. Şi era o vorbă în

armata despre aceştia -”avansaţi în

grad la apelul bocancilor”.

Instrucţie de front călare

Dar să revenim la oile

noastre... La Brigada III Grăniceri

”Mălini” Iaşi este repartizat un

astfel de sublocotent plin de ambiţii

de mărire. Ca orice grănicer, la

început de carieră acesta este

distribuit şef de pichet în nordul

ţării, cam pe unde se agaţă harta în

cui.

Toate bune şi frumoase,

dar să nu credeţi că cele trei luni

de reciclare- de la sergent la ofiţerau

avut vreun efect. Atitudinea şi

comportamentul au rămas tot de

sergent cu diagonală. Acesta, în

afară culcat!, drepţi! şi urlete habar

nu avea ce însemnă gestionarea

activităţii unui pichet. Şi cum se

zicea ”pune-i prostului gradul pe

umăr că o f..... şi pe mă-sa” cam

aşa era şi dragul nostru

sublocotenent.

După o perioadă, într-o

dimineaţă, ce îi trece prin cap: De

ce să nu mă duc eu să verific

dispozitivul de pază a frontierei?

Zis şi făcut. Dă ordin la *S.S. să îi

aducă calul. Bucuros nevoie mare,

încalecă şi pleacă pe frontieră.

După aproximativ 5 km

se întâlneşte cu

patrula, se face schimb

de parole şi întreabă

dacă sunt evenimente

deosebite. Nimic

neobişnuit, totul e

normal. Nimic din ceea

ce se întâmpla nu

https://adevarul.ro/

prevedea deznodământul tragic ce

avea să vină.

Când să plece mai departe,

vajnicul nostru sublocotenent, are

impresia că unul din soldaţi nu are

o atitudine corespunzătoare.

Bineînţeles că spiritul războinic de

”sergent cu diagonală„ s-a aprins

brusc, uitând elemente de bază ale

instrucţiei de front. Adică un ordin

dat se execută odată cu

subordonaţii, instrucţia de front nu

se execută cu cartuşe de război

asupra militarilor şi aşa mai

departe. Aşadar, din poziţia călare

tov. sublocotenent, plin de sine şi

putere începe:

“- Soldattttt, în pas

alergător păna la reperul x, MARŞ!

Soldattt, culcat! Aviaţie la joasă

înălţime! “

Şi tot aşa pe o căldură de

peste 30 de grade, cu tot

echipamentul din dotare şi după ce

efectuase un traseu de pază de

peste 10 km. Cât poate rezista un

om normal??? Trebuie să luaţi în

consideraţie că era vorba de nişte

adolescenţi la 18 ani, fără multă

experienţă de viaţă.

Trece o oră de instrucţie

infernală, în fapt, de bătaie de joc

şi…se aude o rafală de armă.

Vajnicul

nostru

sublocotenent cade secerat de pe

cal, împuşcat mortal.

*S.S. – sergent de serviciu

Plt. Adj șef Constantin STAFIE

Plt. Adj Nicu Dăscălița anul 1999

Colonelul fără studii

Urlete şi strigăte – soluţia

incompetenţei

După cum aminteam într-un

articol anterior, de marea epurare din

armată nici Brigada III Grăniceri Mălini

nu a fost ferită. Prin anii ’70 au mai

rămas câteve rămăşiţe din perioada

anilor ’50 de ofieri care aveu 4 clase.

Povestea este despre un astfel de

personaj. Cadrele de conducere de la

acea vreme erau conştiente că astfel

de oameni ”bine pregătiţi” nu puteau fi

daţi afară şi atunci le-au găsit tot felul

ocupaţii. Colonelului nostru i s-a dat în

responsabilitate partea de protecţie la

incendii şi securitatea muncii, o

ocupaţie prin care să nu deranjeze pe

nimeni ţinând cont de ”înalta”

calificare a individului. Dar ştiţi că este

o vorbă din popor: ”prostul nu este

prost destul, până nu e fudul”.

Într-o dimineaţă, tov. colonel

intră în compania auto ca un mistreţ

încolţit de vânători. Urlete, strigăte şi

tot tacâmul tov. colonel trebuia sa îşi

anunţe prezenţa: ”Unde sunt

stingătoarele?”, „De ce este praf pe

ele?”, „Unde este trusa medicală de

urgenţă?”, „ Planton! De ce este praf

Ochelarii şi cititul

Tata se prezintă la tov.

colonel: „Permiteţi să raportez!

Sergent major Stafie! M-am

prezentat la ordin!” Bineînţeles că

al nostru colonel o ia de la capăt cu

urletele şi ţipetele. Tata nu era el

om să se piardă cu firea, vorba

aceea, crescut în cartier cu tot felul

de indivizi şi mai mult ştia foarte

bine ce era în companie, în plus,

auzise diverse poveşti despre

respectivul colonel. Încearcă

tânărul subofiţer să prezinte

situaţia reală din teren, dar fără

niciun sorţi de izbândă.

După aproximativ, o oră de

inepţii se aude colonelul: ”Bă

sergent, dă registrul de control să

consemnez!„ . Unde este ordin nu

este tocmeală, tata prezintă

registrul, la care colonelul cu o

voce blândă (după două ore de

urlat): ”Bă sergent, mi-am uitat

ochelarii acasă şi nu văd să scriu,

scrie tu, eu îţi dictez şi eu semnez

la final”. Zis şi făcut şi începe: ”În

data de..., m-am prezentat la

Compania Auto în scopul

controlului respectării normelor PSI

şi Securitatea Muncii. Sergentul

major de companie Constantin

Stafie s-a prezentat la raport.

Deficienţe găsite: praf, mizerie,

stingătoare expirate sau

REVISTA GRĂNICERUL

pe mobilă?”. Şi uite aşa o oră

plină de activitate ”intensă”. La un

moment dat, se aude: ”Să se

prezinte la mine subofiţerul de

companie!”, „Să aibă la el şi

registrul de control!”. Subofiţerul

de companie era tata, avea un an

de când preluase compania, fiind

om practic şi gospodar a reuşit să

inexistente, compania nu cunoaşte

măsurile minime de acţionare în

caz de incendiu sau calamitate.....”

Şi uite aşa mai departe, de aveai

impresia că în acea companie totul

este un dezastru. Tata, văzând

răutatea şi prostia în tot ce dicta

tov. Colonel, şi neavând o altă

modalitate de a contra, în loc să

aducă pe linia de plutire scrie inepţiile acestuia, a început să

compania.

scrie: ”La compania auto totul este

11

excepţional, trupa este bine

pregătită şi aşa mai departe ...” Iar

la final, tov colonel a spus: ”Dă,

Stafie, să semnez!”.

Comandantul şi raportul

A doua zi dimineaţă, după

raport, scandal mare la

comandament. Tov.colonel:

”Compania auto un dezastru, nu se

poate aşa ceva, sergentul să fie

pedepsit exemplar... „şi tot aşa.

Comandantul de brigadă asculta cu

atenţie şi îşi zicea în sine că nu

vorbeşte ăsta degeaba, chiar dacă

ştia ce soi de om este tov. colonel.

Continuare în pagina 12

Serg mj Constantin STAFIE anul 1976


Anunţă secretarul: ”Să vină

tovarăşul sergent major Stafie, de

urgenţă, la mine în birou!”. Tata se

prezintă la raport şi comandantul

începe: ”Tovarăşul Stafie, ce se

întâmplă la compania auto? ,Ce este

dezastru de acolo?, Cum este posibil

aşa ceva?, Uite ce spune tov.

Colonel!”. Tata ascultă cu calm

întreaga pledoarie a comandantului

cu registrul de control în mână şi când

termină

comandantul,

spune:”Tovarăşe Comandant,

permiteţi să raportez!”, „ Spune Stafie,

zice comandantul.” „Cred că este o

confuzie a tovarăşului colonel!”, „ În

urma controlului, tovarăşul colonel m-

a apreciat şi a acordat calificativul

foarte bine după cum scrie şi în

raportul de control. Cred că tovarăşul

colonel a încurcat companiile. Nu cred

că este vorba de compania auto!” Vă

daţi seama ce faţă a făcut colonelul,

din verde, albastru, roşu, toate culorile

curcubeului.

Comandantul a luat

registrul de control şi

a citit cu voce tare:

”La compania auto

totul

este

excepţional, trupa

bine pregătită şi asa

mai departe ...”

semnat colonel.....Vă

închipuiţi reacţia

colonelului după ce

a auzit ce scria în

registru şi era

semnat de el. Şi-a

cerut scuze şi a spus

că a fost o confuzie.

Dar de fapt,

ce s-a întâmplat...

Acest colonel nu ştia

Pl t Constantin STAFIE anul 1981

să citească şi să scrie şi găsea el. A încercat după aceea tovarăşul

motiv că nu are ochelarii la el. Tata colonel să îl şicaneze pe tata, dar

ştia povestea şi cu mult curaj a fără succes, mai ales după ce

completat registrul după cum ştia povestea s-a auzit în unitate.

Subofiţer versus ofiţer

Alarma

Pregătirea trupelor, indiferent

de armă, în afară de instrucţia

de front, aplicaţii, trageri de noapte

şi de zi, include întodeauna

şi alarma de luptă. Ce înseamnă

acest lucru: în caz de nevoie,

urgenţă militară, trupele au un

anumit timp la dispoziţie de a

ajunge în anumite puncte

prestabilite şi de a se echipa şi

cu armamentul din dotare şi cele

necesare traiului pentru minim

trei zile. Acest lucru presupune

o planificare riguroasă cu privire

la rolul fiecăruia în cadrul

acestui scenariu. Unii se duc la

magazia de alarmă şi distribuie

raniţele care conţin haine de

schimb, produse de igienă şi

mâncare rece. Unii se duc la camera

de armament şi distribuie armamentul,

alţii merg în parcul auto,

Pl t adj Constantin STAFIE anul 1991

scot maşinile de luptă şi aşa mai

departe. Totul se desfăşoară într-o

viteză ameţitoare, cu sarcini precise

şi roluri foarte bine stabilite. Cadrele

militare care nu sunt în unitate

au un anumit timp de a

ajunge în cazarmă şi de a prelua

sarcinile pe care le au. Scopul

fiind un timp cât mai scurt de

mobilizare şi desfăşurarea acţiunilor

fără nici un incident se organizează

alarme de zi şi alarme

de noapte. Cele mai dificile şi mai

grele sunt alarmele de noapte. La

grăniceri, spre deosebire de alte

arme, alarma era ceva obişnuit.

Ori de câte ori un nebun sau un

beţiv traversa frontiera, sau la

orice alt incident, la frontieră se

dădea alarmă generală.


Plt adj șef Constantin STAFIE anul 2000

Lecţie de viaţă

Anii ’70 -‘ 80 Brigada III

Grăniceri Mălini Iaşi, o perioadă de

acalmie fără incidente deosebite. Cadrele

intră într-o perioadă de somnolenţă

şi linişte. Ofiţerii, din lipsă de

ocupaţie, una- două merg la Comandantul

Brigăzii cu reclamaţii: subofiţerul

nu a făcut, subofiţerul nu e în

stare, subofiţerul bea şi tot aşa mai

departe. Toate relele

din lume erau făcute

de subofiţeri, iar

săracii ofiţeri aveau

de pătimit de pe urma

lor. Acum să nu

credeţi că unii sunt

mai cu moţ decât

alţii. La vremea respectivă

un subofiţer

făcea doi ani de

şcoală militară şi un

ofiţer trei ani.

Azi aşa, mâine aşa, până

la un moment dat când Comandantul

nu a mai suportat. Acesta

adună toţi subofiţerii din unitate în

club şi începe ora de morală. După

o oră, subofiţerii încep să creadă şi

ei că este chiar aşa. Apoi, Comandantul

spune: “Atenţie, la noapte va

fi alarmă de luptă, din ordinul meu.

Niciun subofiţer nu se prezintă la

unitate, veniţi mâine dimineaţă la

programul normal, la orele 8,00.

Dacă cineva de aici de faţă suflă o

vorbă către ofiţeri din ceea ce am

stabilit, vă ia mama dracului! Aţi

înţeles? “ Toţi subofiţerii au

răspuns în cor: “Da, Să Trăiţi!”

Bineînţeles, consternare maximă

printre subofiţeri- “ce naiba are în

cap comandantul nostru????”

Vine noaptea, se dă

alarmă de luptă. Bineînţeles, nici

un subofiţer nu se prezintă la

unitate. Ofiţerii prin cazarmă,

ordine peste ordine, înjurături,

soldaţii se învârteau ca nişte curci

bete. Nu tu armament distribuit, nu

tu raniţe de alarmă distribuite, nu tu

maşini de luptă pornite şi duse la

locuri stabilite.

Ce mai la deal la vale, un

haos desăvârşit! Trece o oră, trec

două, trec trei, Comandantul stătea

REVISTA GRĂNICERUL

13


pe platou şi privea şi nu zicea

nimic. Se face ora 8,00 dimineaţa.

Vin subofiţerii la program. Imediat,

ofiţerii încep să îşi verse furia pe

bieţii oameni. Comandantul de

brigadă dă ordin de adunare pe

platou ( la vremea respectivă erau

aproximativ 1000 de oameni, din

care aproape 400 de cadre).

“Ofiţerii un pas înainte, subofiţerii

în formaţie la dreapta

înainte! se aude ordinul comandantului.

Subofiţeri, vă aliniaţi la

dreapta ofiţerilor! răsună ordinal în

cazarmă. Poziţie, DREPŢI! La orele

4.00 am dat alarma de luptă, este

ora 8.00 şi nu aţi făcut nimic, nu s-a

mişcat nimic în cazarmă. Tot timpul

aţi dat vina pe subofiţeri că nu fac,

că nu dreg, voi tovarăşi

ofiţeri ce aţi făcut?

Aşadar, din momentul de

faţă să nu mai aud pe

nimeni să se plângă de

subofiţeri, vreau să fiţi o

echipă! Voi fără ei sunteţi

morţi şi ei fără voi sunt de

asemenea morţi! Să vă

intre în cap! La loccomanda,

rupeţi rândurile!”


Clubul Grănicerilor Rădăuți

Soldatul şi cascheta

O zi de mai obişnuită ce nu

prevestea nimic la P.C.T.F. (punct

control trecere frontieră) Iaşi, doar o zi

normală ca oricare alta. Raportul de

dimineaţă, predarea, primirea posturilor

de pază, plecarea patru lei în

raionul de competenţă, organizarea

gospodăriei şi aşa mai departe, nimic

neobişnuit.

Pe la orele 11.00 o delegaţie

de 5 ofiţeri în frunte cu comandantul

de batalion, apare la poarta unităţii.

Aceştia merg în cancelarie, vorbesc

cu comandantul de companie, îi comunică

acestuia scopul şi durata vizitei

(un control de rutină de la Comandamentul

Naţional al Trupelor de

Grăniceri Bucureşti). Printre altele,

doresc să vadă soldaţii şi cadrele din

cadrul companiei, modul de echipare,

modul de prezentare şi multe alte detalii

de acest fel. Zis şi făcut. Comandantul

de PCTF dă ordin S.S.-ului

(sergent de serviciu): ”Toată compania,

în 10 minute pe platou, în

formaţie!”

Salutul şi raportul

La ora stabilită, doi militari

aflaţi în unitate (numărându-se printre

ei şi tata) erau aliniaţi pe platou în

formaţie. Conform protocolului,

ordinea raportării respectă gradele şi

funcţia. La un moment dat,

comandantul de companie strigă:

”Plutonier major Stafie, la raport!”....

Nu termină bine fraza, căci din grupul

celor 5 ofiţeri iese unul în faţă, un

maior, şi începe ”Tovarăşe

plutonier STAFIE, soldat VASILE la

raport”. Acest tovarăş maior a ieşit

la raport conform regulamentelor

militare. Toţi prezenţi de faţă se

întreabă: ”Ce naiba, a înnebunit

maiorul? Iese în poziţie de salut la

raport, mai spune unui subofiţer că

este şi soldat?? Nu are omul toate

ţiglele pe casă”.

În fine, se trece peste

acest moment, se finalizează cu

brio controlul şi la urmă ca la orice

control, se merge în cancelarie la

protocol. Aici se mai serveşte şi un

pahar de vin şi se mai dezleagă şi

limbile. Toată lumea era curioasă

să afle ce naiba s-a întâmplat cu

maiorul. Comandantul de batalion îl

întreabă pe tata: ”Băi, Costică, ce

naiba i-ai făcut maiorului de a venit

în pas de defilare, la raport la tine?”

Tata răspunde: ”Nu ştiu tovarăşe

maior, întrebaţi-l pe el ???? Eu de

unde să ştiu?” Bineînţeles că

intervine maiorul şi începe

povestea: ”Ştiţi, eu, în anul 1973,

am făcut armata la grăniceri, sus la

brigadă (acum fiind în anul 1988).

Nea Costică era plutonier de

companie. M-a văzut mai isteţ şi m-

a luat sub aripa lui. Eu am dat la

facultate şi am picat şi apoi am

venit în armată. Nea Costică a aflat

povestea şi m-a pus la învăţat. Eu

armată am făcut prea puţin, a avut

el grijă să fiu protejat. Dar ştiţi cum

este la 19 ani, ai impresia că tot ce

zboară se mânăncă. Mai aveam

vreo lună până la liberare şi trăiam

cu impresia că sunt general, vorba

ceea: „s-a urcat porcul în copac”.

Într-o dimineaţă, mă plimbam hai -

hui prin unitate ca unul care mai

are oleacă de armată şi nu îi mai

face nimeni nimic. Trec pe lângă

nea’ Costică, fără să îl bag în

seamă, fără să zic nimic. El, nu că

ar fi fost mare pretenţios, dar chiar

cel pe care el îl favorizase, pe care

îl făcuse şi sergent, nici măcar

bună ziua să nu-i zică? S-a enervat

şi deodată aud: „Sergent, la mine,

adunarea!” Bineînţeles că mă duc

la el cu o greţă de spuneai că

mâncasem un kg de lămâi şi îmi

spune: „Sergent! Cum se salută un

cadru superior în unitate????” Eu

răspund: „Nu ştiu că am uitat”. Nea’

Costică se uită la mine şi imi zice:

„Nicio problemă sergent, îţi aduc eu

aminte imediat!” Ia cascheta din

cap o pune pe un stâlp şi începe:

„Într-o unitate militară când vezi un

cadru superior, cu 20 de metri

înainte, baţi paşi de defilare, când

ajungi în drepul superiorului, saluţi

şi continui încă 20 de metri în paşi

de defilare! Ai înţeles! 500 de

saluturi la caschetă! Executaaarea!”

Şi uite aşa, vă daţi seama ce ruşine

pe capul meu, toată lumea se uita

ca la urs, eu salutând o caschetă

pe un stâlp. A vuit unitatea până m-

am liberat. Toţi arătau spre mine şi

spuneau: „Uite-l şi pe ăsta care

salută o caschetă”. De atunci, am

prins o frică de Nea’ Costică, vai de

mama mea. Iar acum, când i-am

auzit numele am executat ordinul.

M-am prezentat la raport, am uitat

că eu sunt acum maior şi el

plutonier major!

Maiorul inventator!

Sârma, laserul şi gardul

O companie de grăniceri pe

malul Prutului, o zi obişnuită, doar

comandantul de companie mai

”interesant”. Maiorul nostru, de altfel

un grănicer destoinic, în fiecare

dimineaţă la raport avea şi el o meteahnă.

După ce finaliza cu toate activităţile

milităreşti la raportul de

dimineaţă, trebuia neapărat să spună

o poveste despre invenţiile lui. Militarii

trebuiau să stea smirnă şi, doamne

fereşte, ca pe vreo unul să îl apuce

râsul sau să schiţeze un zâmbet. Să

REVISTA GRĂNICERUL

vă închipuiţi 100 de oameni în

poziţie de drepţi, iar un maior

povesteşte tot felul de năzbâtii.

Aşadar, la un moment dat, văd un

val de sârmă ghimpată şi mă apuc

de treabă. După vreo oră de muncă

Aşadar, începe maiorul: asiduă am terminat de realizat dispozitivul.

“Ştiţi voi ce am păţit eu sâmbăta

trecută? Toată răsuflarea, ochi şi

urechi, şi atenţi să nu pufnească în

râs. Începe maiorul: M-am dus la

tata acasă şi săracul de el stătea şi

se chinuia la un gard metalic. Stau

eu, mă uit, se chinuia săracul tata

să taie barele de fier, să le pună pe

poziţie şi să le sudeze cu nişte

echipamente rudimentare. Ce mai

la deal la vale, o grămadă de

muncă.

Privindu-l îmi dau seama

că în modul acesta, nici într-o

săptămână nu termină gardul. Ce e

de făcut? Nu pot să îl las pe tata

aşa. Trebuie să fac ceva. Mă duc,

mă învârt eu prin atelier, mă uit eu

după una alta şi…îmi vine o idee.

Îi fac o probă, văd că

funcţionează şi mă duc la tata.

Tată, am rezolvat problema! Nu

trebuie să te mai chinui tu atâta.

Pun în priză dispozitivul realizat din

sârmă ghimpată şi încep: pe o

parte tăia, pe altă parte suda, era

dată naibii invenţia. Ştiţi voi ce am

făcut? întreabă maiorul auditoriul.

Nu, tovarăşe Maior! răspund toţi în

cor. Să vă zic eu: am făcut un LA-

SER! Care şi tăia şi suda, vă daţi

voi seama? Când a văzut tata că i-

am uşurat munca mi-a dat o damigeană

de vin şi m-a lăudat, că bun

ficior are. Aţi înţeles?“

Nu trebuie să vă mai spun

reacţia celor de faţă la auzul acestei

poveşti.

Ştiţi voi că eu mă pricep la multe.

15

Avionul, paza şi marşarierul

Acelaşi maior, aceeaşi companie,

doar o altă zi. Tot aşa, dimineaţă,

la raport, începe maiorul nostru

să le dea poveţe soldaţilor şi să îi

atenţioneze: “Soldaţi, aveţi grijă, să nu

credeţi voi că, dacă plecaţi singuri în

paza frontierei, eu nu ştiu ce se

întâmplă! Eu ştiu totul, nimic nu îmi

scapă!”

Să vă povestesc: Acum vreo

doi ani de zile în urmă, tot aşa, îi

învăţam pe militari şi îi atenţionam: că

eu ştiu totul. Pleacă patrulele în raionul

de pază, conform planificării. Eu

stăteam în unitate şi supravegheam

activitatea, când la un moment dat

trece un AN2, ştiţi voi, un avion care

stropea culturile. Când îl văd îmi vine

ideea să îl iau eu şi să verific dispozitivul

de pază. Zis şi făcut. Îi fac

semn pilotului să aterizeze aici, în

spatele companiei. Pilotul pune

avionul la sol. Îl rog să îmi împrumute

puţin avionul să văd ce fac

soldaţii mei. Mă urc la manşă,

pornesc motorul. Decolez! Nu merg

bine pe fâşie, vreo 5 km şi ce să

vezi (mergeam cu avionul la spicul

grăului), patrula mea, în loc să

îndeplinească misiunea de patrulare,bdormea

într-o văioagă. Bag gaz

la manşă, ridic avionul şi măi,

când am intrat în picaj, aşa

cum aţi văzut voi în filme, am

trecut cu roata dreaptă la 5 cm

de boneta soldatului. Mă ridic şi

îi spun din zbor: “Când termini

patrularea te prezinţi la raport!”.

Vă daţi seama ce ochi a făcut

soldatul şi i-a zis: “Al dracului

maior, ăsta le ştie pe toate, nu

pot să fac nimic, află tot!”. Plec mai

departe termin de verificat raionul

de pază şi mă întorc la companie.

La aterizare, nu ştiu la ce

mă gândeam şi am băgat avionul

cu botul în pământ. Să nu credeţi

voi că m-am pierdut. Când am

văzut ce am făcut, am băgat

repede în marşarier, am scos

avionul şi apoi l-am pus lin pe

drum!


Raţa, ceaţa şi soldatul

O altă zi, o altă poveste la

compania de grăniceri. Maiorul începe:

“Ştiţi voi soldaţi de ce sunt eu

maior? Vă spun eu: pentru că sunt

băiat deştept şi mă descurc în orice

situaţie. Aşa trebuie să fie un grănicer.

Luaţi aminte la ce vă povestesc!”

Cu patru ani în urmă, era o

toamnă a naibii de friguroasă cu multe

ploi. Ce mai, o vreme în care să nu

dai o mâţă afară. Au fost trei

săptămâni de ploaie, drumuri inundate,

de la brigăzi ioc provizii pentru

companie. Ce să fac, ce să fac? Mă

gândeam eu că nu pot lăsa 100 de

oameni flămânzi, trebuie să găsesc o

soluţie. Nu pot trimite soldatul în

patrulare cu stomacul lipit de spinare.

Sunt până la urmă

nişte copii. Uite aşa

mă frăsuiam eu şi mă

gândeam ce soluţie să

adopt.

Se lasă o ceaţă de nu

vedeai la un metru. La

un moment dat, aud

un zgomot: fâl-fâl, fâlfâl!

Măi băieţi, ce

credeţi că era? Era un stol de raţe

derutate de ceaţă. Hopaaa! Am

găsit soluţia, mi-am zis eu în gând.

Strig repede: “Sergent de serviciu,

(S.S.) la ordin!” S.S.-ul se prezintă

şi îi cer să aducă repede o scară şi

nişte saci. Aduce scara, o pun pe

clădire şi mă urc pe acoperiş împreună

cu s.s.-ul. M-a întrebat sergentul:

“Tovarăşul Maior,

ce facem

noi aici? “I-am

răspuns: “Taci

şi învaţă!”

Stau eu

aşa şi ascult

stolul de raţe,

analizez viteza

vântului şi direcţia

şi mă aşez strategic pe direcţia

în care raţele mă puteau

auzi. Apoi încep să fac ca un răţoi.

Bineînţeles, raţele dezorientate au

început să vină la mine. Datorită

ceţii se vedeau doar picioarele

raţelor. Ăsta a fost norocul meu, că

nu mă vedeau din cauza ceţii. Eu

făceam ca răţoiul, venea raţa şi eu

hop! raţa de picioare. Uite aşa, măi

băieţi, până am strâns în saci tot

stolul, tot să fie vreo 100. După asta,

am trimis raţele la bucătărie. O

lună de zile băieţii mei au mâncat

numai raţă. Ce mai boierie! Să ţineţi

minte, niciodată să nu vă panicaţi!

Există o soluţie! De aia sunteţi

grăniceri, să găsiţi soluţii, aşa cum

am făcut eu cu raţele. Aţi înţeles?

Maiorul Turnător!

Mere şi pere

Perioada comunistă, o zi

obişnuită, undeva prin anul 1986.

Tata se trezeşte, pregăteşte micul

dejun. Toată lumea pleacă la treabă.

Noi copiii la şcoală, iar mama şi tata

la serviciu. Tata era la vremea

respectivă şef de popotă. Ajunge la

birou, trece raportul de dimineaţă,

micul dejun este servit şi urmează

apoi o mica pauză.

Pe la orele 10 primeşte telefon

de la comandant: "Stafie, vino

urgent la mine!” Tata se prezintă la

commandant. Dar, până să ajungă la

biroul acestuia se gândea: “Ce naiba

a păţit acesta?”

Ajunge, bate la uşă şi intră.

Comandantul întreabă direct:

“Tovarăşul Stafie, îl cunoaşteţi pe tovarăşul

maior?” În birou era vecinul

nostru de la scară, maior la o unitate

militară din garnizoana Iaşi. “Da, tovarăşe

commandant”, zice tata. “Este

vecinul meu”.

Ia loc şi dă telefon la popotă

să aducă trei cafele. Până vine

cafeaua îl invită să citească o hârtie.

Ia tata hărtia din mâna comandantului,

se aşează pe fotoliu şi începe

să citescă: ”Informare- Subsemantul,

maior Vasilache, încadrat la

UM 00000, vecin de scară cu tovarşul

plutonier major Stafie încadrat la UM

0000 Grăniceri, vă informez despre

următoarele: În data de 23 august

1986, orele 18.00, tovarăşul plutonier

ultimii doi ani de

REVISTA GRĂNICERUL

major Stafie a venit acasă cu

maşina personală împreună cu

familia. Portbagajul maşinii era

ticsit cu pere şi mere pe care acesta

le-a cărat în casă timp de o oră.

Datorită faptului că nu avea de unde

să aibă atătea pere şi mere sunt

sigur că acesta le-a furat de la popotă,

profitând de faptul că are

funcţia de şef. Prin urmare, prin

zile. Acest lucru se poate demonstra

cu documentele de intrare din

ultimii ani. Doar dacă merele şi

perele ”furate” erau de vreo trei ani,

dar nu cred că astea ţin atât de

mult. Poate ştie tovarăul maior vreo

metodă de conservare, să ne-o

spună şi nouă. Iar pentru cunoştinţele

generale ale vecinului

meu, socrii mei au la ţară livadă şi

prezenta, vă solicit să luaţi dacă are nevoie de ceva îi dau şi

măsurile ce se impun!

lui, că eu nu sunt om rău.

În atenţia Tovarăşului -Ce ai de spus, tovarăşe maior?

Colonel Aghachi, comandantul întreabă comandantul.

Brigăzii III grăniceri Mălini,

Semnat Maior Vasilache

Ion”

Vă daţi seama că tata a

început să se trasforme de la revoltă,

ciudă şi până la alte sentimente

”înălţătoare”. Dar cel mai

interesant aspect a fost atitudinea

maiorului (acum după atăţia ani vă

pot spune că maior a fost, maior a

rămas). Cu atât mai mult cu cât

vecinul nu se aştepta la aşa ceva:

Ce să mai zică maiorul, a

dat în bâlbâială şi s-a înroşit tot la

faţă.

-Tovarăşul Maior, strigă comandantul,

să ieşi afară acum din unitate

şi să nu te mai prind cu prostii

de genul ăstă! Văd că dumneavoastră

aveţi mult timp liber să scrieţi

scrisori. Şi dacă aveţi timp, poate

mă ocup eu să vi-l ocup cu o deplasare

la Canal. Ai înţeles! Afară,

marş!

să fie deconspirat

cu privire la activitatea

lui

”informaţională”.

Se aude

deodată în birou:

-Tovarăşul Stafie, ai

citit tot?

-Da, tovarăşe Colonel!

-Şi ce ai de spus?

-Tovarăşe colonel,

permiteţi să raportez!

-Zi, Stafie!

-Tovarăşe comandant,

noi la popotă

nu am primit nici un

măr, nici o pară în


17


Țigările, carnea și

zaharul!

Stăteam într-o seară cu tata

la povești despre viața de grăniceri și

despre perioada comunistă. Eram și

eu curios să aflu cum se descurcau

oamenii în acele perioade dificile din

comunism. Criza alimentară și

lipsurile erau frecvente și în unitățile

militare, nu numai în civilie. Era o

adevărată provocare pentru cei care

se ocupau cu aprovizionarea să

asigure rațiile cadrelor sau a militarilor

în termen. Responsabilii, în general

subofițerii, făceau adevărate artificii

ca să asigure norma de hrană, și

bună, și diversificată. După cum

spunea tata: ”dacă erai prost, mureai

ca un chițigoi”.

Astfel își începea tata

povestirea.

Leonuț, am fost cândva la o

consfătuire la București. Acum se

cheamă team building. Erau acolo

subofițeri din toată țara, responsabili

cu popota. Să știi că nu era ușor cu

aprovizionarea, mai ales că, pe lângă

mâncarea pe care trebuia să o

asigurăm cadrelor, mai trebuia să mai

avem ceva pentru bucătărese, pentru

comandant sau alte cadre din

conducere și, nu în ultimul rând,

pentru cei care veneau în control.

Toate controalele din unitate, după

efectuarea acestora, se opreau la

popotă, la partea de protocol.

Bineînțeles că nu plătea nimeni, iar

subofițerul trebuia să se descurce.

Să vezi, Leonuț, ce îmi

povestește colegul de la Brigada de

Grăniceri de la Timișoara:

„Costică, mie comandantul

îmi dădea un bilețel pentru shop, să

cumpăr un cartuș de Kent. Eu pe

bilețel mai adăugam un 0 și ieșeau 10

cartușe, unul pentru comandant,

două pentru mine și cu restul

rezolvam problemele. Când aveam

aprovizionarea cu carne de la

abator, luam camionul, lăsam în

rezervoare doar motorina care era

necesară pentru transport și restul

rezervoarelor le umpleam cu apă și

luam și 10 soldați. Intram în abator,

făceam tara camionului, le dădeam

un cartuș de țigări celor de la

poartă care făceau verificările și

tara, apoi mă duceam la șef. Îi

dădeam și lui un cartuș de țigări și

îmi dădea mai multă carne decât

aveam repartizat.

Încărcam mașina cu

carne, goleam apa din

rezervoare, dădeam jos

soldații și făceam

cântărirea la poartă.

Așadar, în loc de 5 tone

de carne eu aveam 6

tone. Din diferență

păstram pentru ce aveam

eu nevoie, protocoale -

șefi și așa mai departe.

Cu ce rămânea mă

duceam la fabrica de ulei

și luam ulei. Procedam la

fel ca la abator, numai că

aici dădeam și carne, la

fel și la fabrica de zahăr.

Era un fel de metodă de

suveică, dar nu aveai ce

face, trebuia să te

descurci, nu aveai altă

modalitate. Cerințele

erau mari la popotă. Tu

cum crezi că am rezistat?

Au existat și reclamații că

eu fur, dar nu eram prost

să iau din mâncarea

omului, nu îmi băteam

joc. La toate controalele

am ieșit bine.

Grănicerul anul 1976

Într-o noapte mi-au sigilat

toate magaziile și mi-au dezghețat

toată carne să îmi demonstreze că

eu fur, că pun apă în loc de carne și

îngheț ca să iasă la cântar. După

dezghețare aveam pe plus( la 3

tone de carne - un kg de carne), nu

minus cum se așteptau ei. La 1000

de lei lipsă în gestiune, atunci

făceai pușcărie cât casa, își termină

povestea colegul lui tata de la

Timișoara”.

Astea au fost vremurile, nu

erau chiar așa de bune, după cum

spun unii!

Gulgutel –

o nouă profesie!

Punct Control - Trecere

Frontieră - IAȘI. Se liberează un ciclu

și vine unul nou. În argou: au venit

”pufoșii„. Este numită o comisie, de la

Comandamentul Național al Trupelor

de Grăniceri, pentru verificarea

activității comapniei. Nimic nou sub

soare, o activitate normală, obișnuită

pentru cadrele militare. Pe lângă

activitatea de rutină - verificarea

planurilor de pază, verificarea

raionului de competență sau partea

administrativă - magazia de alimente,

de echipamente, de alarmă și

gospodăria zootehnică anexă,

comisia analizează și militarii în

termen.

În cancelarie se aflau un

colonel și doi maiori împreună cu

comandantul de companie și

subofițerul (tata). Soldații erau

așezați frumos, afară, la ușă, în

ordine alfabetică și așteptau să fie

strigați pentru a intra.

-Apostol! se aude din cancelarie.

-Da, să trăiți! răspunde soldatul.

-Ce meserie ai? Ce studii? Câți ani

ai? De unde ești? Ce e mama? Ce e

tata? curg întrebările comisiei către

soldat. Militarul răspunde în timp ce

un maior completează sârguincios într

-un registru.

-Bine, ești liber! se aude.

Și uite așa, sunt strigați cei

aproximativ 100 de militari în termen,

până când se ajunge la soldatul

Vasile Ion.

-Soldat Vasile, intră!

Acesta intră, ia poziție de

drepți, salută și începe:

-Permiteți să raportez: Soldat Vasile

Ion s-a prezentat la ordin!

-Bine, soldat,pe loc repaus! Câți ani

REVISTA GRĂNICERUL

ai?

întrebăm pe soldat.

-19 ani. Să trăiți!

Zis și făcut! Cheamă

-De unde ești?

sergentul de serviciu și îi spune:

-Iapa, să trăiți!

-Să se prezinte la ordin în

-Ce iapă, mă! Îți bați joc de mine?

-Nu, să trăiți! Așa se numește

satul!

-Și unde este Iapa asta, mă? În

România?

-În Maramureș. Să trăiți!

-Bine, bine, dar, Maramureșul e

mare. Numește și tu o localitate

cancelarie soldatul Vasile Ion!

După vreo 5 minute se

prezintă:

-Soldat Vasile, prezent la ordin! Să

trăiți!

-Da, bine. Ia loc! zice comandantul.

Măi, soldat, explică-mi și mie și

tovarășului plutonier-major un lucru.

mai mare!

Că, poate, nu cunoaștem

-Sighetul Marmației, să trăiți!

-Așa spune, soldat! Am crezut că

regionalismele și să știm și noi,

data viitoare.

tu îți bați joc de noi. Ia, spune! Tu, -Da, tovarășe comandant, vă

ce studii ai? Ce meserie?

-Să trăiți! Eu am făcut liceul

forestier la Sighet. Meseria mea

este tehnician în silvicultură şi

exploatări forestiere, să trăiți!

-Bravo, mă! Băiat deștept! Ia,

spune tu repede ce sunt mama și

tata, ca să terminăm!

-Păi, tovarășe colonel, mama este

croitoreasă și tata gulgutel, să trăiți!

explic. Despre ce este vorba?

-Măi, soldat, ce meserie are taicătău?

-Gulgutel, să trăiti!

-Buuuun, și cum s-ar traduce asta

în limba română? Că noi nu știm

arhaismele sau

regionalismele din zona voastră.

-Păi, tovarășe comandant, să știți

că îmi este cam rușine, să trăiți!

-Maior, ai notat? Mama - -De ce să îți fie rușine??? Suntem

croitoreasă, tata – gulgutel. Da,

bine. Soldat, ești liber!

-Să trăiți! Și soldat Vasile iese.

numai bărbați și nu cred că este

vreo meserie de care să îți fie

rușine, dacă este muncă cinstită?

Tata se uită la -Bine, tovarășe comandant, tata stă

comandantul de companie, își fac

semn din ochi și așteptară să se

termine controlul. La final, este

toată ziua la crășmă, de asta îmi

este rușine! Mama muncește și el

bea.

acordat calificativul foarte bine -Bun, soldat! E bețiv, asta vrei să

pentru companie. Comisia pleacă

și rămâne tata cu comandantul.

Tata, uimit, întrebă :

-Nea’ Ilie, ce dracu’ e meseria de

gulgutel? Eu n-am auzit în viața

spui?

-Da, să trăiți!

-Și, Gulgutel, de unde ai scos????

-Păi, la noi, în sat, așa le zicem

celor cărora le place băutura și o

mea. Soldatul ăsta cred că își bate dau pe gât gâl-gâl, gâl-gâl.

joc de noi. Tu știi ceva?

Gulgutel, să trăiti!

-Costică, habar nu am. Dar ai

văzut, ăștia de la București nici nu

au clipit. Cred că știau ce este. Dar

noi să nu rămânem proști! Hai, să îl

19


Soldatul și iepurii!

Bocanci în miez de noapte

O seară în familie, în

perioada comunistă, pe la orele

19,30. Încep desenele animate

Mihaela. Eu cu sora mea priveam cu

ochii țintă în televizorul alb- negru, pe

lămpi Diana H2, încântați nevoie

mare. Mama cu tata erau bucătărie la

povești și la o țigară. La orele 22.00

se închide trasmisia la televizor.

Toată lumea mergea la culcare sau

mai stăteam la citit pentru că altceva

nu aveai de făcut.

Pe la orele 3,00, noaptea, se

aud bătăi în ușă. Se trezește tata și

răspunde. La ușă era furierul.

-Tovarășe plutonier major, sunteți

chemat, de urgență, la unitate!

În vremea respectivă nu

aveam nici telefon fix, iar

comunicarea cu unitatea și cadrele

militare se realiza cu ajutorul

soldaților, în caz de necesitate. Vă

rog, să vă închipuiți că noi locuiam

într-o scară numai de militari de la

diverse unități din Iași. Când se dădea

alarma sau apăreau diverse situații de

urgență se auzeau mai întâi bocancii

soldaților care erau trimiși să anunțe

cadrele și după aceea tropote grăbite

al militarilor chemați la ordin. Nu era o

plăcere deosebită să auzi în miez de

noapte asemena zgomote, dar vorba

cântecului:

”Grea îi haina militară!”

Așadar, se echipează rapid dragoste? Asta pot să o fac și

tata și pleacă la unitate, P.C.T.F – dimineață. Vă raportez la

Iași pe Manta Roșie. Pe drum, se

gândea: ”iar o fi trecut un nebun

frontiera sau s-a împușcat vreun

soldat, că altfel, ce motiv aveau

ăștia să mă cheme? Dar furierul nu

mi-a zis că e alarmă, trebuie să fie

altceva”.

comandantul de brigadă pentru

abuz, tovarășe colonel!

Tata vorbea tare și apăsat, nu

era el omul să se piardă cu firea și

mai ales că pe domeniul lui nu prea

îl învârtea nimeni.

-Tovarășul Stafie, scrieți cum furați

Control pe bază de

delațiune!

Îngândurat, tata intră în

companie și se prezintă în

cancelarie. Acolo se aflau toate

cadrele subunității plus 5 colonei,

pe care nu îi cunoștea și nici nu

erau de la grăniceri.

-”Ce dracu, ăștia nu au somn, nu

puteau să vină dimineață?” îi trece

prin minte tatei.

-Permiteți să raportez! Plutonier

major Stafie, la ordin!

-Stafie, situația este

deosebit de grea! Da, o

să îți spună mai multe

tovarășul colonel Steluță,

de la serviciul control

financiar intern, din cadrul

Ministerului Apărării.

-Tovarășe colonel,

ordonați!

Colonelu îi spune lui

tata:

-Tovarășul plutonier

major Stafie, luați loc o

foaie de hârtie și scrieți!

zice colonelul Steluță.

-Ce să scriu, tovarășe

colonel? Mă treziți cu

noaptea în cap, nu este

alarmă, nu este nici o

situație de urgență și voi

mă treziți cu noaptea în

cap ca să scriu! Ce să

scriu? Scrisori de


din bunurile companiei! Noi știm

totul și dacă nu scrieți vă mânâncă

pușcăria! a strigat amenințător

Steluță al nostru. (apropo, după

Revoluție a ajuns mare șăf pe la cei

care vămuiesc).

-Auziți, tovarășe colonel, eu nu

scriu nimic! Faceți inventarul

companiei și dacă găsiți ceva în

neregulă atunci vorbim! Până

atunci, eu mă duc să îmi beau

cafeau singur, pentru că voi nu

sunteți zdraveni la cap!


Zis și făcut. Tata a întors spatele

și a plecat la el în birou. Pe traseu a

văzut că toate magaziile erau sigilate

de către cei de la București. Deci,

treaba era destul de complicată. Dar,

era ferm convins că la mijloc nu este

decât o turnătorie josnică și oricum, la

vremea aceea era ceva obișnuit.

Scrie,STAFIE, că ai furat!

Cei cinci colonei se organizează

cu câte doi soldați la fiecare magazie,

de alarmă, de muniție, de

echipamente, bucătărie, curte,

gospodărie zootehnică, dormitoare,

parc auto, tot ce este într-o subunitate

pentru buna funcționare a acesteia.

Au luat apoi soldații la întrebări dacă e

bună mâncarea și îndestulătoare,

despre condițiile de dormit, dacă au

schimburi (lenjerie intimă, haine

bocanci), dacă acestea sunt curate și

tot așa mai departe. Au ”lins hârtie”,

au comparat registrele din ultimii doi

ani, au verificat existentul în fizic și în

scriptic, inclusiv au numărat șosetele

din picioarele soldaților, au numărat

animalele, au cântărit animalele, au

cântărit alimentele, ce mai, o întreagă

nebunie! Comandantul mai trecea pe

la tata și îl întreba:

-Costică stăm bine?? Ăștia ne

omoară!

-Stai șefu’ liniștit! Nu găsesc ăștia

nimic. Doar mă stii, eu nu fur din rația

soldatului!

-Bine, Costică! Așa să fie! Și plecă cu

inima îndoită.

Toată nebunia asta a durat

vreo patru zile, cu interogatoriile

cadrelor, a soldaților și bineînțeles și a

tatălui. Din două în două ore colonelul

Steluță îl chema pe tata și-i spunea:

-Stafie, stai jos și scrie că ai furat!

-Nu scriu tovarășe colonel, că nu am

furat!

-Măi omule, scrie, că noi avem hârtie!

Iepurii buclucași

În ultima zi, la un moment

dat, tata a fost chemat în

cancelarie. Cei din comisie, cu

niște rânjete de bucurie pe față ,

așteptau să vadă ce mai zice

Stafie. Și uite așa, începe circul.

Colonelul Steluță spuse:

-Stafie, gata, te-am prins! Pușcăria

te mănâncă. Stai jos și scrie!

-Ce să scriu tovarășe colonel? Cu

ce am fost prins?

Tata stătea calm și făcea în

minte tot felul de calcule. Ce naiba

au găsit ăștia, că hârtiile le făcea

de stăteau și pe cant. Or fi prostit

vreunul să mai declare ceva.

-Scrie acolo, Stafie! De ce nu sunt

înregistrați în contabilitate cei 150

de iepuri și cele 5 găini? Vezi, team

prins! Dacă e să calculăm, iese

prejudiciul de peste 1000 de lei și

nu te mai salvează nimeni! Ai

înțeles? Așa că, scrie!

-Nu scriu, tovarășe colonel!

zice tata.

-Măi, omule, tu nu ești

întreg la cap? Noi te

prindem cu mâța în sac și

tot susții că nu este

adevărat? zise colonelul

enervat la culme.

-Tovarășul colonel, dacă

aveți răbdare să știți că

este o explicație și situația

se rezolvă de la sine!

-Stafie, ai înnebunit cu

REVISTA GRĂNICERUL

Scrie că ai furat!

totul?

-Nu scriu, tovarășe! Demonstrați că -Nu, tovarășe, este foarte simplu.

am furat!

Iepurii nu sunt ai unității și nici

-Scrie, Stafie! Acum, căci dacă o găinile. Apoi nici nu sunt furajate

să găsim ceva nu te mai salvează din cota unității, din contra, soldații

nici dracu’!

mănâncă ouă și carne de iepure ca

-Nu scriu, tovarășe, că n-am furat! surplus! Așadar, nu am ce scrie.

Pot să plec? întreba tata și pleca Situația este simplă.

fără a aștepta un răspuns.

-Cum este simplă, plutoniere? Ai

21

plus în gestiune neînregistrarea

efectivelor de animale. Dacă vrei să

-ți fie mai ușor, înregistrezi acum

iepurii și găinile, dai o explicație și

ai să scapi mai ușor. Ai înțeles?

-De înțeles, am înțeles, dar nu este

corect! Dumneavoastră țineți

neapărat să curgă sânge, să nu

plecați cu mâna goală de aici, din

unitate. Vreți neapărat capul meu,

dar asta nu se poate pentru că nu

aveți dovezi.

-Cum să nu am dovezi, Stafie???

explodează colonelul.

-Simplu, tovarășe colonel! Iepurii au

fost aduși de un soldat. La început

au fost mai puțini, apoi s-au

înmulțit. Am fost rugat de soldatul

Ionescu să îl las să crească iepuri

aduși de acasă. El face cuștile, el

se îngrijeste de ei și îi hrănește în

timpul liber. Pentru el este o

pasiune și eu l-am lăsat.




Decât să facă alte prostii, mai bine să

aibă o ocupație.

-Măi, Stafie, tu vrei acum să te cred?

Am impresia că mă iei de prost!

-Nu, tovarășe colonel. Îl chemăm pe

soldat și îl întrebați care este adevărul

și cu asta am lămurit problema!

Colonelul, vâzând că nu o scoate

la capăt cu tata și argumentația lui de

acuzație de furt nu ține, cheamă

soldatul la raport. Bineînțeles, soldatul

a confirmat tot ce a zis tata. Așadar,

colonelul a rămas cu buza umflată.

Dar să nu credeți că a renunțat, a

începe din nou:

-Stafie, am înțeles. Povestea este

reală, dar iepurii trebuie înregistrați

neapărat, iar de găini nu mi-ai spus

nimic. Ia, să aud! Ce zici?

-Tovarășe colonel, găinile le am de la

soacra mea. Le-am adus la unitate

pentru că bucătarul face plăcinte la

soldați și nu aveam ouă. După ce

ați verificat meniurile soldaților ați

văzut că avem și plăcinte. Dar, de

jumătate de an, noi nu am primit

ouă. Și cu ce să le facem plăcinte?

Fără ouă? Nu aveți decât să le

faceți dumneavoastră, dar să le și

mâncați! Iar, în ce privește iepurii,

rezolvăm imediat cu înregistrare,

imediat!

Friptură de iepure,

supliment de hrană!

Tata si-a dat seama că

acest colonel nu avea nicio davadă

împotriva lui și chiar dacă înregistra

iepurii, avea să se agățe de

altceva, doar să îl poarte prin

comisii și alte comisii. Așadar,

strigă tata, de față cu colonelul:

-Sergent de serviciu, la ordin!

-Da, să trăiți! zice acesta.

-Să vină la mine bucătarul și

soldații de la gospodăria anexă

zootehnică! Urgent!

Cei nominalizați se prezentară la

raport.

-Atenție, pregătiți oale, luați cuțite și

mergeți de tăiați toți iepurii! De

astăzi, introduceți supliment de

hrană la soldați, friptură de iepure!

Când terminați de executat ordinul,

veniți la mine și raportați! S-a

înțeles!

-Da, să trăiți! spun toți în cor.

Și uite așa, soldații au

mâncat o săptămână supliment de

hrană, friptură de iepure, iar

colonelul a plecat cu buzele

umflate!

Fata care Doarme

George PÎRÎU anul 2019

Tanchistul!

REVISTA GRĂNICERUL

23

Viața în unitate văzută

prin ochii de copil

Prăjituri, gratis!

În perioada copilăriei de abia

așteptam să vină sfârșitul de

săptămână când era tata ofițer de

serviciu. La vremea aceea se învăța

sâmbăta și aveam ore până la orele

12,00. Cum terminam școala, fuga

acasă, mă schimbam, luam bicicleta

și țuști, la tata la unitate. Tata avea

grijă tot timpul de mine. Când

ajungeam la el la serviciu, punea un

militar să stea cu mine. De obicei

acesta era mâna lui dreaptă din

unitate.

Nu era cotlon în unitate pe

care să nu îl scotocesc, știam toate

magaziile și camerele. Acolo nu exista

nici un secret pentru mine. Eram

uneori câte o zi întreagă cu băieții

(soldații care erau în timpul liber) care

mă învățau și îmi arătau tot felul de

lucruri.

Dar ca să înțelegeți și cât de

naiv și de ”bleguț” eram, vă povestesc

o întâmplare.

În unitate exista un chioșc

unde se găseau prăjituri, sucuri și

biscuiți, ca un fel de cofetărie. Și

țineți minte că, înainte de revoluție,

cofetăriile erau cam goale, nu prea

aveau diversitate de produse. În

schimb, aici găseam pepsi cola,

savarine și tort diplomat. Ce mai,

erau adevărate minunății pentru

mine!

Într-o zi, observ că sunt

câțiva soldați la chioșc. Stau eu,

mă uit, analizez și îi văd pe unii cu

înghețată, pe alții cu sucuri.

Dădeam târcoale ca un cățel pe

lângă oala cu mâncare. La un

moment dat, mă vede militarul care

vindea la chioșc și mă întreabă

dacă doresc ceva. Mai timid, spun

că vreau un suc și o savarină.

Acesta îmi dă produsele fără să îmi

ceară bani. Eu le înșfac și tule-o!

Tot așa, de fiecare dată, când mă

duceam la tata la unitate, luam

când înghețată, când prăjituri.

Ajuns acasă, mă lăudam surorii

mele și-i spuneam: ”Lori, tu știi că

la tata la unitate se dau prăjituri și

sucuri?” Imaginați-vă invidie pe

capul surorii, ea fiind și nițel mai

pofticioasă! Iar tata nu o lua pe sora

mea la unitate pentru că era fată.

Uite așa au trecut anii și

eu trăiam cu impresia că la tata la

unitate se mănâncă prăjituri pe

gratis. La un moment dat, stăteam

la povești cu tata, eram deja mare,

aveam vreo 16 ani și îmi zice:

-Leonuț, îți aduci aminte când erai

mic și îi spuneai lui Lori că

prăjiturile sunt pe gratis?

-Da, tată cum să nu ! Și îi făceam în

ciudă lui Lori, zic eu cu satisfacție.

Dar, ce? Nu erau gratis?

-Păi, nu. În luna când ai luat prima

dată prăjituri de la chioșc, când a

venit solda, am văzut că aveam

oprită, de la chioșc, suma de 30 de

lei. Neștiind, am chemat

responsabilul și l-am întrebat de

unde este suma, pentru că eu nu

țin minte să fi cumpărat ceva.

Acesta mi-a explicat că tu ai

cumpărat de la chioșc. Am văzut că

nu săreai calul și nu ti-am mai zis

nimic. Te-am lăsat să crezi că

prăjiturile, la tata la unitate, sunt

gratis!


Permisia și prăjitura

Într-o duminică, bântuiam pe

holurile companiei. Am văzut un

militar care stătea la ușă la cancelariei

și tot își făcea curaj să intre la tata. L-

am privit și l-am întrebat:

-Salut, ce faci? De ce stai la ușă și nu

intri?

-Păi, nu prea am curaj să intru. Vreau

să îl rog ceva pe tovarășul plutonier

major, zise

soldatul.

-Intră și zi-i, că nu te mănâncă! Tata e

un băiat de zahăr, spun eu.

-Nu prea am curaj. Nu vrei tu să mă

ajuți?

-Ba da, cum să nu! răspund eu

repede.

-Uite ce este! Eu vreau patru ore de

permisie să mă duc cu prietena mea

la film și nu cred că mi-o acordă.

Dacă tu vorbești și imi dă permisie,

mergem la chioșc și îți dau o savarină

și un pepsi. Te învoiești?

-Cum să nu! am răspuns eu grăbit.

Deja mă vedeam la un suc și la o

prăjitură. Uite, eu

intru la tata, vorbesc cu el, apoi ies

și intri tu. Să știi că treaba este ca

și rezolvată.

Zis și făcut. Intru eu în

cancelarie, îl întreb pe tata una

alta, mă mișc de pe un scaun pe

altul, mă uit prin birou până

consider că a trecut timpul. Fără să

îi fi spus nimic lui tata de permisie,

ies afară din cancelarie. La ușă,

stătea soldatul și se frăsuia. Cine

știe ce era în capul lui și mă

întrebă:

-Leonuț, ai vorbit cu tatăl tău?

-Bineînțeles, răspund eu grăbit.

-Și????????

-Eu ți-am spus că nu e o problemă.

Dar trebuie să intri și să îi spui și

tu. Că doar nu ai avocat. Treaba e

rezolvată! Tata a spus că nu este o

problemă, îți dă permisie patru ore.

Soldatul intră cu tupeu în

biroul lui tata, vorba aceea, acum

avea pile. Intră și solicită permisia.

Eu stăteam și mă

gândeam: ”sper că tata să îi dea

permisie, eu știu că e băiat bun, nu

cum vrea el să pară un dur și un

rău. Dar, pe de o parte mă

gândeam că, gata, savarina mea și

sucul s-au dus pe apa sâmbetei„

Nu durează mult și îl văd pe

militar că iese din birou de la tata.

Avea biletul de voie în mână și era

bucuros tare. Eu, atunci, îi spun:

-Ei, ai văzut? Ți-am spus că tata nu

e băiat rău și nici nu mănâncă

oameni!

-Dar, cred că mai mult îmi spuneam

mie cu voce tare, pentru că nu

vorbisem nimic cu tata despre

permisia băiatului.

Și uite așa, m-am ales eu

cu o savarină și un pepsi și un

militar bucuros pentru că se vede la

film cu mândra lui!

Povestiri grănicerești

Garda și somnul

Undeva, prin anul 1988,

programul de lucru al cadrelor de la

Punct Control Trecere a Frontierei Iași

ia sfârșit. Tata intră ofițer de serviciu.

În ultima perioadă nu s-a întâmplat

nimic deosebit în raionul de

competență. Monotonia se accentua

zi cu zi, predarea-primirea gărzii

unității, plecarea-venirea patrulelor

de control, treburile gospodărești de

întreținere a companiei și așa mai

departe, totul ere rutină, nimic

deosebit.

Se înserează. Se

finalizează activitățile din

garnizoană, se dă stingerea, iar

tata se retrage în cancelarie. La

vremea respectivă nu exista

televiziune. La ora 22.00 se

întrerupea emisia și singura

variantă de relaxare, dacă nu aveai

somn, era să mai citești o carte,

mare lucru nu aveai de făcut. Pe la

ora 23.00, tata împreună cu

sergentul de serviciu (S.S.) și-a

verificat dispozitivul de pază a

companiei, plantoanele

și dormitoarele, să se

REVISTA GRĂNICERUL

25

ca acum, 12 cu 24 de ore sau 24 cu

48 de ore. La companie erau puține

cadre și aveau ”norocul„ să intre

ofițeri de serviciu cam de două ori

pe săptămână, iar în perioada de

concedii chiar de trei sau patru ori.

Când intrai ofițer de serviciu

începeai programul la ora 8,00

dimineața și nu ieșeai cum ar fi

normal la ora 8,00 a doua zi, ci

plecai din unitate la ora 16.00 și a

treia zi, din nou, la ora 8,00 trebuia

să fii la program. Cine nu a lucrat la

grăniceri sau nu a făcut armata la

grăniceri nu are de unde să știe. Eu

pe tata îl vedeam de două - trei ori

asigure că totul este în

ordine. Bineînțeles totul

este fără cusur, totul

este pus la punct. După

cum știu toți cei care au

făcut armată, totul

decurge într-o cazarmă

șnur, la ore exacte. Cu

alte cuvinte ”ordine și

disciplină”. Doar vreo

trecere frauduloasă a

frontierei, vreo alarmă

sau vreun incident

deosebit pot tulbura

ordinea dintr-o cazarmă.

Pe la orele 24.00, tata

se întinde oleacă în pat

(birourile aveau în

general și un pat, în caz

de necesitate să poată fi

folosit). Până la ora

4.00, când vin patrulele

din teren și până la

schimbarea gărzii la

companie mai este timp

și se gândea că putea

să tragă un pui de

somn.

La vremea respectivă nu

se efectuau schimburile

pe săptămână. În concediu îl

vedeam mai des, asta în cazul în

care nu apăreau incidente la

frontieră și nu era chemat de

urgență.

Dar, să revenim la oile

noastre. Așadar, se întinde tata în

pat și adoarme. Pe la ora 3,00

dimineața se aude că se deschide

ușa de la cancelarie, apoi un

clinchet de armare a unei arme și o

voce în noapte ”Aha! Tu dormi și eu

te păzesc!!!” Tata, buimac de somn,

se uită și ce vede: santinela din

postul trei de pază a unității cu un

rânjet pe față și arma îndreptată

spre tata. Situația era ușor

complicată. Santinela avea trei

sectoare asupra sa, unul pe armă și

două de rezervă, cu cartușe de

război (sector –încărcător,

capacitate 30 de cartușe calibru

7,62). Dacă tata ar fi reacționat la

primul impuls, să urle sau orice altă

acțiune nesăbuită, imaginați-vă ce

se putea întâmpla… Treizeci de

cartușe erau trase în 20 de

secunde și de la o distanță de trei

metri, nici nu vreau să mă gândesc!




Plt adj Nicu DĂSCĂLIȚA

Tata s-a uitat la el și a spus

calm: ”Măi Ionele, ce ai pățit? Te-a

supărat careva? Ești obosit? Ia loc să

vorbim.” Însă, Ionel al nostru repeta

obsesiv: ”Aha! Tu dormi și eu te

păzesc!!!” Tata îl ia cu binișorul,

vorbește cu el și după aproximativ 10

minute îl convinge să îi dea cele trei

sectoare și îl bagă în pat, în locul lui. Îl

veghează puțin, până când vede că

Ionel ațipește și iese tiptil din

cancelarie. Se duce direct la sergentul

de serviciu:

-S.S., mergem să verificăm

dispozitivul de pază al unității, să

vedem ce fac santinelele! îi spune

tata acestuia, fără a-l anunța că îi

lipsește o santinelă. Așa că pleacă

tata cu S.S.-ul în verificare. Postul 1

era în regulă, postul 2 la fel. La postul

3 pauză, santinelă lipsă!

-S.S., unde este santinela din postul

trei? Ai verificat paza conform

dispozițiilor? întreabă tata. Apoi

continuă:

-Hai, să terminăm verificarea

posturilor de pază și poate așa îți

găsești și santinela!

Săracul S.S. o băgase pe

mânecă. “Era groasă tare”, se gândea

acesta.”Dacă a fugit ăsta din unitate

cu armament cu tot, am pățit-o! își

spunea în minte. Offf! de ce naiba

încorporează ăștia toți nebunii?

De ce mi-au trebuit mie grade,

să am responsabilitate?”. Se

termină verificarea gărzii

unității și, în afară de postul 3,

totul era în regulă. Tata merge

cu S.S.-ul în camera de gardă,

își pune tacticos o cafea, își

aprinde o țigară și zice:

-Sergent, ai o jumătate de oră

să găsești santinela! Dacă nu o

găsești, știi ce se întâmplă. Ai

înțeles? Executarea!

Pleacă sergentul cu coada

între picioare și începe să

scotocească prin dormitoare, prin

cazarmă, să întrebe celelalte

santinele și plantoane dacă l-au

văzut pe nebun. Nimic, nimic și

nimic! Parcă îl înghițise pământul.

Singura variantă plauzibilă era că

acesta fugise din unitate, altă

explicație nu era. Se sfârșește

timpul acordat și sergentul se

prezintă la raport:

-Tovarășe plutonier major,

permiteți să raportez!

-Spune, sergent!

-Am căutat peste tot, am întrebat în

dreapta și în stânga, am întrebat

plantoanele, santinelele! Ăsta

parcă a intrat în pământ, nu este și

nu este! Singura variantă ar fi că a

fugit din unitate. Ar trebui să

anunțăm la Batalion, tovarășe

plutonier major!

-Anunți pe dracu’, sergent! Hai, cu

mine! Se ridică tata de la birou,

iese din camera de gardă și merge

la cancelarie. Acolo, tata îi spune

sergentului:

-Să nu faci gălăgie! Să nu te apuci

de urlat! Ai înțeles?

Sergentul, nedumerit, dă din

cap în semn de aprobare și se

gândește ;”A înnebunit tovarășul!

De la șocul că a fugit soldatul, mă

pune să mă uit într-o cameră goală,

la ora asta, săracul de el!”

Tata deschide încet ușa

cancelariei și.... surpriză totală

pentru sergent! În pat stătea frumos

santinela noastră și dormea cu

arma la piept. Tata face semn către

sergent să îi ia arma soldatului și să

îl trezească ușor. Zis și făcut! Au

luat arma soldatului și l-au trezit.

-Sergent, iei soldatul și îl bagi la

arest până dimineață! Nu raportezi,

nu consemnezi nimic

și nu spui nimănui nimic! Ai înțeles?

Mâine, pe la ora 7,00, să suni la

părinții lui să se prezinte de urgență

la unitate! Executarea! a ordonat

tata.

Două motive l-au făcut pe

tata să acționeze atunci în modul

acesta. Soldații erau niște

adolescenți la 18-19 ani, erau la

vârsta la care puteau foarte ușor să

devieze de la normal, mai ales

când ai cartuș de război pe țeavă.

Și apoi, dacă raporta incidentul,

acest militar ori era trimis la spitalul

de psihiatrie și încadrat ca ”nebun”

sau, dacă a avut discernământ, era

trimis la batalionul disciplinar.

Ambele variante pentru acel copil

erau rele. Viitorul lui era distrus.

Așadar, tata și-a asumat un risc,

dar timpul a demonstrat că a avut

dreptate! Acel soldat a ajuns un

mare om la noi în Iași si a rămas

prieten cu tata. A doua zi,

dimineață, au venit părinții

soldatului (erau de pe lângă Iași).

Tata a stat de vorbă cu iei, i-a

acordat apoi soldatului o permisie

de trei zile, iar până la sfârșitul

armatei a fost repartizat la

gospodăria-anexă zootehnică și nu

a mai pus niciodată mâna pe armă.

Lupul și lanterna

Ne aflăm undeva pe la

începutul activității în cadrul Brigăzii III

Grăniceri, Mălini, Iași, a tatei, anii ‘70.

Pentru verificarea dispozitivului de

februarie, cade păcatul pe

tata să joace rolul de

infractor. I se dă un

combinizon negru,

baionetă, lanternă, două

conserve, o busolă, harta

zonei și un pistol Carpați,

pe care bineînțeles nu

avea voie să îl folosească

decât în caz de necesitate.

Pe la ora 22.00, tata este

dus pe aliniamentul Țuțora –

Prisăcăni unde trebuia să treacă

frontiera de stat prin mai multe

locuri și după aceasta să încerce să

ajungă înapoi, sus la Brigadă, în

REVISTA GRĂNICERUL

27

metri, doi ochi și încă doi ochi și tot

pază de pe frontieră, verificarea abilităților

grănicerilor de recunoaștere a

urmelor de pe fâșie cât și timpul de

reacție al batalioanelor de pază, erau

trimise, în anumite puncte, cadre militare.

Fie că era iarnă, vară, noapte sau

zi, ploaie sau ninsoare, periodic, cadrele

aveau rolul de infractori marcați,

în scopul verificării celor menționate

anterior. La vremea aceea, se numeau

grupuri de cercetare-diversiune/

”inamic”. Până aproape de zilele noastre

apărarea frontierei de stat a

României s-a realizat la fâșie, iar în

cazul în care infractorul penetra dispozitivul

de pază, batalionul de pază

din sectorul respectiv se organiza

pentru apărarea în adâncime și lua

toate măsurile de localizare și prindere

a ”inamicului”.

La început, era trimis în

misiune doar câte un cadru militar,

dar, după câteva incidente pe

frontieră, au fost trimise minim două

cadre și, în general, se făcea

selectație dintre cei mai tineri, nouveniți

în unitate și care aveau cele mai

bune abilități fizice și de orientare în

teren.

Așadar, într-un an, prin luna

Sărărie.

Astfel, tata a început să se

furișeze pe fâșie, să facă urme prin

mai multe locuri, să se ferească de

patrulele de grăniceri și, terminându

-și treaba, se îndreaptă spre direcția

Osoi – Comarna, să intre în Iași pe

la Bucium. Știa că, odată ce a trecut

de Comarna, se poate furișa la

Brigadă. Am uitat să precizez că

era o iarnă cu multă zăpadă, viscol

și un ger de crăpau pietrele!

A trecut de șesul Prutului, a

ocolit satul Osoi și a luat-o la deal,

spre Comarna. Nici un incident nu-i

dădea emoții. Scăpase de patrule,

mai avea puțin și îi reușea

manevra. Însă, în timp ce urca

dealul Comarnei, are senzația că îl

urmărește cineva. Era singur în

pustietate, pe o vreme de să nu dai

un câine afară din casă și aproape

înghețat! Mai rău era că bătea

un vânt de nu vedeai la 3 metri

în față. A mai mers el vreo 200

de metri, dar senzația că îi suflă

cineva în ceafă nu îl lăsa în

pace, așa că, își face curaj, se

întoarce brusc și aprinde

laterna. Distinge, la vreo 10

așa până numără tata aproximativ 7

perechi de ochi. “Ce naiba o fi? se

gândește tata. Or fi câini? Nu cred,

își răspundea tot el. Ce să caute pe

dealurile astea? Spirite, nu cred că

există…” Cum analiza așa în minte,

aude în spatele lui un urlet, ”Hopa,

Costică, ai încurcat-o! Ăștia sunt

lupi! E groasă, Costică! Ți-a trebuit

să te dai rotund! Aici îți vor odihni

ciolanele!” se gândește tata. Unde

să fugi? La deal cu zăpada de

jumătate de metru și cu vântul din

față? Să stai pe loc e sinucidere. Să

te bați cu lupii tot sinucidere. Singura

variantă rezonabilă era să

ajungă mai repede în sat, la

Comarna. La un moment dat, lupii

se apropiară mai mult de el. Atunci

îndreptă lanterna spre ei și aceștia

se retraseră la văzul luminii.

Observând că merge manevra cu

lanterna, tata porni înainte spre sat

cu lanterna îndreptată în spate.

Când aluneca și cădea jos, lupii se

apropiau de el, Când se ridica și

îndrepta lanterna spre ei, aceștia

luau distanță. A mers așa, preț de

jumătate de oră când, la un moment

dat, aude din față lătrături și

hărmălaie mare. Acum stătea și se

gândea: „În spate lupii, în față câinii,

ce mă fac??? Dacă aveam numai

lupii cred că mă descurcam eu până

în sat, dar așa? Și din față și din

spate!”



Mai merge vreo 5 minute, apoi

vede venind din față în viteză o haită

de căini. Să fi fost vreo 10. Neavând

nici o soluție, se oprește și ține

îndreptată lanterna spre lupi. Ce o fi, o

fi! își spune tata. Câinii trec în viteză

disciplinar ajungeau aici până la

terminarea armatei. Soldații de la

pichetul Valea Ursului, când se

liberau, parcă veneau de pe altă

planetă. Erau bărboși și aveau

ținuta descompletată. Ce mai turavura,

pe lângă el, nici nu îl băgară în seamă!

adevărați ”pustnici”! Se

Știți dumneavoastră, un câine se mai

oprește să mai adulmece, dar ăștia

nimic și, spre mirarea tatei, se repeziră

la lupi. Când a văzut tata că a scăpat

de lupi, că aceștia au ocupație cu

câinii, a tăiat-o în direcția de unde au

povestea că atunci când mai vreau

și ei să meargă la o băută, legau

câinele-lup de poarta pichetului,

mergeau la Pojorâta cu căruța,

aproximativ 20 de km prin munți, și

se întorceau după două zile. Bine,

venit câinii. Nu a durat mult și a ajuns astea sunt doar povești

la o stână. De aici, ciobanul l-a dirijat

pe tata spre Comarna la postul de

grănicerești .

Așadar, tata și colegul său

miliție. Ajuns la miliție, a sunat la ajung în zona stabilită de

unitate și a solictat să vină o mașină comandament, își efectueză

să îl ia. Nu i-a mai trebuit să ajungă la

Iași pe jos, îi trecuse de toate. A

raportat la comandant ceea ce a pățit

misiunea încredințată, mergând pe

cărări ferite de munte să nu fie

depistați de patrulele grănicerești.

și prin ce a trecut. Din momentul acela Echipamentul era același: un

nu au mai fost trimiși în misiune combinizon negru, baionetă,

singuri. Mergeau cel puțin două lanternă, două conserve, o busolă,

persoane.

harta zonei și un pistol Carpați.

Ursul și conserva

La aproape doi ani după

pățania cu lupul, tata este trimis din

nou în misiune la Izvoarele Sucevei, în

nordul Bucovinei, împreună cu un

coleg de al său. Zona de penetrare a

frontierei era undeva pe la pichetul

Bobeica și pichetul Valea Ursului.

Acum însă era boierie, era vară, timp

frumos, mai mare dragul să cutreieri

munții Bucovinei. Ca să vă faceți o

imagine despre zonă, vă pot povesti

că pichetul Valea Ursului era cam cel

mai izolat pichet de la Tulcea pănă la

Sighetul Marmației. Pe aici trecea un

om la 6 luni și atunci soldații îl cinsteau

și îi dădeau de băut ca să mai vină

încă o dată peste 6 luni. Acest pichet

era utilizat ca un fel de pichet

”corecțional„. Militarii care mai greșeau

și nu erau trimiși în batalionul

Cum mergeau ei haihui pe plaiuri

Bucovinene, se aude un foșnet. Se

opresc și sporesc atenția pentru a

nu fi descoperiți de vreo patrulă de

grăniceri. Mai așteaptară puțin și

când nu se mai aude nimic își

continuară drumul. Însă, nu durează

mult și după o cotitură dau nas în

nas cu o arătare. Atunci colegul

tatei strigă: ”Costicăăăă, fugi….

Ursul uăiiiiiiii!” Nu au mai stat pe

gânduri și fuga, marș! La un

moment dat își dau seama că nu au

șanse să scape cu fuga de urs și s-

au cocoțat în niște copaci. Dar, ți-ai

găsit să îi lase în pace! Moș Martin

dădea târcoale pe lângă copaci.

Atunci, tata spune:

-Măi, Ilie, ce naiba facem? Stăm

aici cocoțați ca vrăbiiile? Până

când? Tu nu vezi că

Martinică al nostru nu își mișcă

fundul de aici?

-Costică, nu am nici o idee! Îmi

țâțâie fundul. Cu pistoalele astea ale

noastre nu împușcăm

nicio muscă. Dacă tragem să facem

zgomot avem de făcut rapoarte de

ne mănâncă gaia. Dar, stai așa! Tu

mai ai conserve? Eu mai am una!

-Măi, Ilie, cu cartușele ai dreptate .

Conserve? Mai am una, dar ce ți-a

trecut prin cap???? spune tata.

-Costică, uite cum facem!

Tata era numai ochi și urechi

gândind că înainte au fost lupii,

acum era ursul (prea mare ghinion).

-Desfacem conservele pe care le

mai avem și le dăm să le mănânce

dihania asta de urs.Ce zici?

-Foarte bine! Așa facem.

Zis și făcut. Desfac

conservele, îi dau ursului să

mănănce dar….. nimic, Moș Martin

dădea târcoale mai departe pe

lângă copacii în care erau cocoțați.

Au aruncat după urs cutiile goale,

dar fără nici un succes. Aveau

săracii de ei deja cam patru ore de

stat cocoțați în copac. Norocul lor a

fost că, la un moment dat, a trecut

un pădurar, a văzut ursul, dar și doi

grăniceri cocoțați. A tras acesta

câteva focuri de armă, ursul a luat-o

la goană și au coborât din copac și

vajnicii noștri grăniceri.


clădire modernă căci pichetul

fusese construit în anii 1980,

cu centrală termică, apă

caldă, adăposturi pentru

animale noi, dar, surpriză, nu

avea lemne pentru căldură,

animalele erau la ”dietă”,

lenjeriile murdare și lipsă, iar

curățenia în dormitoare și în

perimetrul pichetului lăsa de

dorit. Soldații intrau și

dormeau cu bocancii în

lenjerie, nici nu se schimbau

de uniformă. Ce mai de la

deal, la vale, era un dezastru

total! Tata nici nu știa de ce

REVISTA GRĂNICERUL

29

meseriașii cât și materialele

necesare. După muncă de

convingere și mult lucru împreună

cu militarii au reușit, în jumătate de

an, să primească pentru pichetul

Sculeni distincția de pichet fruntaș.

Acum, când intrau în pichet,

soldații se descălțau și umblau prin

clădire cu papuci de casă.

Dormitoarele erau puse la punct cu

câte patru paturi în camera, lenjerie

curată și condiții de hotel. Nu a fost

uitată nici masa soldatului căci, nu

putea fi trimis în raionul de pază

numai cu ceai și pâine. Așa că tata

a pus la punct toate detaliile astfel

Ziarul Grănicerul anul 1963

Pichetul – ordine și disciplină

După o luptă lungă şi aprigă, tata

a declanşat invidia unor ”prieteni” care

au făcut tot ce le era în putinţă să ”îl

ajute” pentru a-i lua locul ”călduţ”.

Vorba marelui hâtru de la Humuleşti:

”La plăcinte înainte, la război înapoi!”

Astfel, a fost detaşat comandant de

pichet la Sculeni. Acest lucru se

întâmpla prin anul 1987. Ei! Aici a fost

interesant pentru că cei care au reuşit

să îl "mute" i-au spus: ”Stafie, aici ai

încurcat borcanele, ai să îţi rupi gâtul!”.

Credeau că tata, fiind de arma auto şi

nu de grăniceri, o să încurce

borcanele ca șef de pichet. În mintea

lor era vorba ceea: ”Ştie Stafie ce este

aia paza frontierei? Sau cum se

organizează un plan de pază?” Şi aşa

mai departe...

Ajuns la pichet, la Sculeni, tata

și își pune mâinile în cap. Dacă din

punct de vedere al pazei frontierei nu

erau probleme majore, din punct de

vedere administrativ era jale. A găsit o

să se ocupe mai întâi.

Dar, tata nu era un om care

să se piardă cu firea și cum îi

plăcea să fie gospodar și-a

făcut un plan de bătaie cu privire la

gospodărirea pichetului. Un lucru

foarte important, pe care unii șefi de

subunități îl cam uitau, era în primul

rând organizarea pazei frontierei și

odihna militarului. De ce spun lucrul

acesta? După ce trimiteai militarul

cu arma în spate timp de 6-8 ore,

pe o distanță de 10-20 km, nu

încât militarului să nu îi lipsească

nimic și nici să nu mai doarmă ca ”în

gară”.

Experiența tatei ca șef de

pichet a fost, cred, cam de un an de

zile, Nici bine nu a ridicat pichetul și

a fost transferat la P.C.T.F Ungheni

– sediul companiei era în Iași în

Manta Roșie. Iar Costică al meu a

luat-o de la capăt! Dar na, asta este

viața! La grăniceri, te duci unde te

trimite fără comentarii. Ordinul se

execută, nu se discută!

puteai, ca la revenirea în

unitate, să îl mai pui și la

treburile gospodărești! În

ritmul acesta îi omorai pe

bieții soldați. Așadar, cu o

planificare riguroasă a

planului de pază, a orelor de

odihnă și a ceea era de făcut

în subunitate, încet - încet,

tata a pus totul la punct.

Bineînțeles, trebuiau

făcute lucrări de întreținere a

zidăriei, a instalațiilor

electrice și sanitare. Atunci

tata s-a pus pe făcut

rapoarte la comandat să-i

trimită de la brigadă

https://miscareaderezistenta.ro/


Sfaturi de la tata!

Undeva, prin anul 2000, eram cu

tata la Argel, în perioada când acesta

își construia casa. După o zi de muncă

stăm la masă și apoi la un foc de

tabără unde depănam tot felul de

aminitiri. La un moment dat, îl întreb

pe tata:

-Tata, mai ții minte când mergeam pe

la tine la unitate? Am observat atunci

că nu te-am văzut niciodată să strigi

printre soldați să facă sectoarele, nici

la companie, nici la parcul auto de la

Brigadă ! Iar când erai tu de serviciu

totul era bec. Uite, când mergeam la

Parcul auto și era ofițer de serviciu

colegul ală a tău, care avea porecla

”Meserie”, toată ziua urla la soldați,

stătea lîngă ei, îi păzea, iar aceștia

chiar nu făceau nimic. Tu cum

reușeai?

-Eii, Leonuț, povestea e mai veche!

Începe când am terminat eu școala

militară și am venit la Brigadă, la

Compania auto. Eu eram învățat cu

disciplina, curățenia și ordinea. Mi-a

plăcut că am ajuns la compania auto

dar, la fața locului mi-am pus

mâinile în cap, era o

debandadă totală! Ți-am mai

zis eu, în lume există două

categorii de oameni: oameni

și șoferi. Ei, cu șoferii nu e

ușor! Nu îi învârți așa cum

vrei, sunt unși cu toate alifiile

și, în plus, sunt și orgolioși.

Am venit eu, sergent major,

să impun regulile? Da’ de

unde? După două săptămâni

băteam pasul pe loc, nici o

schimbare. Cu toate

amenințările, cu toate

ordinele, pur și simplu nu se

întâmpla nimic. Văzând că

nu o scot la capăt cu ei, îmi

pun în minte să îi dau pe

brazdă în felul meu. Zis și

făcut. Într-o dimineață îi

aliniez în parcul auto în

formație și le spun hotărât: -

Începând de astăzi,

schimbăm regulile! Ați

înțeles? Avem următorul program

de făcut…(am prezentat detaliat

programul). În mod normal, ce v-

am repartizat eu de făcut, se

termină la ora 16.00, dar, dacă

sunteți conștiincioși, se poate

termina la ora 12.00. Eu nu voi

sta să vă păzesc, să văd ce

faceți. Când terminați treaba, mă

chemați, vă verific și dacă e totul

în regulă, mergem pe teren și

jucăm fotbal, dacă nu, veți vedea!

Trec la treabă, le repartizez

sarcinile și pe la ora 12.00 sunt

chemat că băieții mei au

terminat. Dar ți-ai găsit? Totul era

făcut de mântuială, în dorul lelii..

Nu zic nimic, îi aliniez pe platou,

le aduc echipament sportiv, ne

schimbăm și hai, la fotbal!

-Cum așa, tată? După ce nu au

făcut treaba cum trebuie, în loc să îi

pui să refacă, tu i-ai premiat?

-Stai, că nu am terminat! Le-am

promis fotbal, le-am dat fotbal să

vadă că sunt om de cuvânt. Dar, ca

să știe și ei că trebuie să aibă

cuvânt, le-am oferit o lecție! După

terminarea programului, m-am

prezentat la comandantul de

companie și i-am solicitat

permisiunea ca să dau alarmă de

luptă și să realizez instrucție de front

la poligon la Șorogari pe timp de

noapte. După ce i-am explicat

comandantului, acesta și-a dat

acordul. Am întocmit hârtiile și

planul de pregătire. Să nu crezi că

luai soldații și făceai ce vreai! Totul

trebuia scris, planificat și aprobat.

-Și? întreb eu, curios.


modalități de corecție

conform regulamentului.

-Ce au făcut băieții? Au

ținut cont?

-Bineînțeles, îți dai

seama! După ce nu au

dormit toată noaptea și

au făcut instrucție de leau

ieșit ochii, în ziua

următoare nu i-am lăsat

la odihnă ci le-am dat

Cornelia, Loredana, Constantin STAFIE atribuțiile de îndeplinit,

Iași anul 1979

-La ora 2,00, noaptea, am dat alarmă

de luptă la compania auto.

I-am cronometrat să vedem

dacă se respectă timpii de alarmare și

după acesta, în pas de defilare și cu

cântec înainte marș, am plecat la

poligonul grănicerilor de la Șorogari.

Acolo, știi că este un părău, Cacaina,

mai mult mâl decât apă. Acolo am

început instrucția: Atențiune! Pod

minat! Treci prin pârâu! La mijlocul

pârâului, aviație inamică la joasă

înălțime!

Și tot așa până i-am făcut de nu

aveau petic de piele uscat. Erau

murdari de nămol ca niște porci. Apoi,

am calculat eu timpul care le trebuie

să curețe armamentul și ținuta, iar la

ora 8,00 dimineața le-am cerut să fie

prezenți la apelul de dimineață. Îți

închipui că toate aceste operațiuni de

spălare și curățare s-au făcut în ritm

alert, nu așa, nici nu au avut timp să

respire. După apelul de dimineață, i-

am adunat pe platou, în parcul auto si

le-am explicat faptul că instrucția

nocturnă de front a fost o consecință a

modului în care și-au dus la îndeplinire

sarcinile din timpul programului de

lucru. Din momentul de față le-am

spus că eu sunt dispus să dăm uitării

situația și să o luăm de la capăt, cu

amendamentul că se găsesc mereu

Medalia chineză

În anul 1997, mă duc la

sora mea, Loredana Leska, la

București. Ea lucra în perioada

aceea la Parlamentul României –

Casa Poporului. Într-una din zile,

vine o delegație chineză în frunte cu

Șeful statului major al Armatei

Chineze. Aceștia aveau inclusă în

program și o vizită la Casa

Poporului. M-am nimerit și eu la

sora mea la serviciu exact când a

venit această delegație. Bineînțeles,

am mers și eu pe lângă ei. La finalul

turului, Șeful de stat major îi acordă

Loredanei o medalie și o întreabă

REVISTA GRĂNICERUL

conform planificării.

Când au terminat treaba, am cine sunt eu. Acolo se aflau numai

verificat și totul a mers strună. Și

uite așa, nu am mai avut treabă cu

băieții, ba mai mult, s-a dus și vorba

de la un ciclu la altul, să nu se pună

cu Stafie că nu e sănătos, dar în

schimb e parolist. Dacă a spus un

lucru, așa face. Să ții minte, Leonuț,

poate ai să ajungi și tu șef, că

SPP-ul, delegația chineză, Lori și

eu. Sora mea le spune că sunt

fratele ei. Șeful Statului Major al

Armatei Chineze mă cheamă și pe

mine în față și îmi dă și mie o

medalie. Când am revenit la Iași,

am simțit nevoia să mă laud și eu că

am o medalie care nu era de

întotdeauna oamenilor din oriunde, ci de la Armata Chineză.

subordine trebuie să le dai de

treabă cât pot duce ei și fără să stai

să îi păzești. De asemenea, să îi

recompensezi, chiar și numai cu o

vorbă când fac treaba bună. Dar

când greșesc să fii dur și drept, să-i

faci să înțeleagă ce au greșit!

Ce, numai tata are medalii? Ajuns

acasă, i-am spus tatălui meu:

-Degeaba ai tu 5 medalii! Eu am

una și bună.

-Cum așa? mă întreabă tata.

-Păi, tata, la câtă armată au chinezii,

dacă vin aceștia doar cu bucătarii

31

din armată ne ocupă în cateva

minute! răspund eu cu mândria

tânărului proaspăt medaliat.


Haz de necaz

C.I.-stul și facultatea

Undeva, prin anul 1986, tata

se hotărăște să dea examen la

facultate. Bineînțeles că nu s-a dus la

o facultate unde se intră mai ușor. A

ales să susțină examenul de admitere

la Facultatea de Drept de la Iași. Zis și

făcut. Face tata raport la comandant

despre intenția lui, deoarece, la

vremea aceea, dacă erai la grăniceri

nu te duceai de capul tău să te înscrii.

Trebuia să faci raport la comandantul

unității, iar dacă acesta considera că

este util, îți aproba raportul.

Comandantul citește raportul

și îi dă tatei aprobarea, căci era bine

văzut la unitate. Așa se apucă tata de

învățat! Vine vremea examenului de

admitere, se prezintă și când se

afișează rezultatele află că a picat

examenul cu media 7,00. Pe

atunci era o concurență

acerbă la Facultatea de

Drept, erau puține locuri și

mulți candidați. Oricum,

pentru un om la vârsta de 36

de ani, cu doi copii mici

acasă și cam 80 la sută din

timp petrecut la unitate, nota

7,00 în condițiile de atunci

era o notă onorantă. Dar, nu

ideea notei obținute de tatăl

meu este importantă, ci

urmarea acestui moment.

Fără să știe a dat examen cu

el odată un ofițer de la

contra - informații (C.I.) de la

Brigadă. Acesta era mult mai

tânăr decât tata și plin de

sine. Dar, la afișarea

rezultatelor, tata avea nota

7,00, iar tovarășul ofițer

nota 4,00.

Tata când a văzut notele nu

a spus nimic la unitate, a

menționat doar faptul că nu

a fost admis. Dar, după un

timp s-a aflat că Nea’ Costică a luat

7, iar ofițerul 4. Așa au început

glumele și bășcălia pe seama

ofițerului: Bă, CI-stule, te dai

deștept, dar ai văzut că un subofițer

e mai deștept ca tine? Și tot felul de

”glumițe” de genul acesta au

continuat o bună bucată de timp.

Acest ofițer era cam și

ranchiunos de felul lui și nu prea știa

de glumă așa că nu prea a înghițit

gălușca. Și ca un om fără principii a

început să îl șicaneze pe tata și să îi

poarte sâmbetele pentru că, în

logica lui, era inacceptabil că “un

subofițer și-a permis să ia o notă

mai mare decât el”. Aprope doi ani

de zile s-a ”ocupat” tovarășul ofițer

de tata. De acolo i s-a tras și

schimbarea din funcția de șef de

popotă. Dar asta era mentalitatea

unora și nu cred că s-au schimbat

prea multe nici în zilele noastre. E

cunoscut faptul că mai ai uneori și

norocul să mai întâlnești unii de felul

acesta. Oricum, după această

întâmplare și după ”ajutorul” acordat

de C.I.-st s-a lăsat tata de admitere

la facultate pentru totdeauna. Asta e

viața! Continuare în pagina 33

Bulă din armată

În perioada când învăța tata

pentru facultate se întîlnește cu un

amic de la o altă unitate militară care îl

întreabă :

-Ce mai faci, măi, Costică?

-Păi, mai nimic deosebit, serviciu,

casă! Dar, m-am hotărât să dau la

facultate, zice tata.

-Zău, la ce facultate? Dar e greu?

continuă amicul tatei.

-Nici greu, nici ușor, răspunde tata în

doi peri.

-Păi, arată-mi și mie ce ai de învățat,

să văd și eu cât e de complicat!

Atunci, scoate tata bibliografia

pentru examen, vreo trei pagini și o

arată amicului. Văzând-o, acesta

spune:

-Măi, Costică, doar atât? Haide, mă,

că nu este așa de complicat! Dă-mi și

mie căci vreau să dau și eu examen!

Tata se uită puțin mirat la

acesta, scoate niște foi de hârtie și îi

dă să copie bibliografia. După o

perioadă, se întâlnește din nou cu

amicul și de această dată tata îl

întreabă:

-Ce faci, colegu’? Cum merge cu

învățatul, te descurci?

-Măi, Costică, nu e așa de greu!

Merge strună, Uite, dacă vrei,

ascultă-mă! Nici una, nici două,

scoate acesta foile cu bibliografia și

i le dă tatei. Pune-mi orice întrebare

vrei de acolo?

Tata se uită la el și zice:

-Păi, ce să te întreb?

-Cum ce să întrebi, ce scrie acolo

pe foaie și să vezi că deja am

învățat! exlamă acesta.

Tata face niște ochi mari, se

uită la el, apoi îi pică fisa. Colegul lui

învățase toate titlurile din

bibliografie!

Tot cu acest amic, după

vreo doi ani de zile se întălnește

tata. colegu, Era cam abătut și

supărat.

-Ce ai măi, omule, ți s-au înecat

corăbiile? Ce ai pățit că nu te-am

mai văzut de o grămadă de timp? Ai

fost plecat pe undeva?

-Măi, Costică, să vezi ce am pățit

dacă nu pot să îmi țin gura, dar așa

îmi trebuie!

-Ce puteai să pățești? Că tu ești

băiat harnic și muncitor? Ce naiba e

așa de grav?

-Stai, să vezi! Acum un an și jumate

am fost detașat la muncă la Canal

(canalul Dunărea – Marea Neagră).

A fost destul de greu, dar a trecut și

am venit și eu acasă.

-Păi, gata ai scăpat! Trebuie să dai

un șpriț. Ce-a fost mai greu a trecut!

spune tata.

-A trecut pe dracu’! Acum trebuie să

plec din nou! Iar de data aceasta nu

un an, ci doi!continuă amicul.

-Păi, cum așa? Doar ți-ai făcut

REVISTA GRĂNICERUL

33

stagiul.

-Măi, Costică, știi vorba aia ”gura

bate c...ul”? Așa am pățit eu. Acum

două zile am avut ședință de partid

în unitate. Locțiitorul politic a ținut un

discurs aprins despre construirea

socialismului, despre cum țara are

nevoie de noi și tot felul de sloganuri

de genul astă. Eu nu am ce face,

cer cuvântul și încep:” Tovarăși,

dacă Țara o cere, dacă Țara are

nevoie de noi nu trebuie să

precupețim nici un efort! Uitați eu

am fost un an la canal iar dacă este

nevoie eu bucuros merg din nou!”

Ei, s-a terminat ședința, m-au

chemat la comandant și politrucii șiau

continuat propaganda: “Bravo,

tovarășe, ești un exemplu pentru

colegii tăi din unitate! Partidul are

nevoie de oameni ca tine! Așadar,

poftim ordinul de detașare pentru

doi ani la Canal!” Și uite așa, măi

Costică, m-am ales eu cu încă doi

ani de Canal!



Comandantul și paturile

Undeva, prin sudul țării, îmi

povestește tata, la un P.C.T.F, era un

comandant de batalion mai sărit de pe

fix. Astfel, acesta când venea în

companie începea să urle din orice

motiv. Alinia trupele la inspecție și la

urmă punea soldații să scoată toate

paturile pe platou la inspecție. Azi așa,

mâine așa, acest maior ajunsese să

aducă la exasperare oamenii din

cadrul companiei. Aceștia nu mai știau

ce să mai facă. Indiferent de cât de

mult se straduiau să fie totul ață nu

puteau intra în grațiile comandantului.

Plutonierul de companie, responsabil

administrativ de subunitate, era mai

hâtru de felul lui și vine cu o

propunere:

-Tovarășe comandant, îi spune

comandantului de companie, noi cu

nebunul ăsta nu o scoatem la capăt.

Vedeți că orice am face acesta este

total nemulțumit. Haideți, să îi dăm

o lecție!

-Spune! Vreau să o văd și pe asta.

Cum îl liniștim? întreabă

comandantul.

-Păi, uitați! Vorbesc cu un coleg de

al meu de la batalion și cum aflăm

că vine maiorul la noi în subunitate,

urgent scoatem toate paturile pe

platou și ne apucăm să facem

șmotru cu soldații. Să-l vedem

atunci ce mai face? Ce spuneți?

-Bine, așa facem! Te ocupi

personal. Apoi, dacă mai urlă, eu îl

împușc pe ăsta, că nimic nu îi

convine, închise conversația

comandantul.

Zis și făcut. La vreo

săptămână, plutonierul de

companie este anunțat de la

batalion că vine șefu’. Imediat, se

dă alarmă pe companie, se

mobilizează soldații și cadrele, se

scot toate paturile pe platou

și dă-i zbierete și urlete! Vă

puteți închipui ce imagine de

coșmar era în unitate? Intră

maiorul în companie și vrea

să își înceapă programul.

Dar, ce să vezi? Toate

paturile aliniate frumos pe

platou, soldații erau

muștruluiți de zor de cadre,

ce mai, era o întreagă

nebunie! Tăcu mâlc, se uită

în jur, apoi se urcă nervos în

mașină și plecă!

Bineînțeles, grănicerii noștri i-

au făcut schema asta de vreo

patru ori tovarășului maior.

Dacă a văzut acesta că

oamenii nu se mai opreau din

șmotru și că exista riscul să

devină mai nebuni ca el, întro

zi, după inspecția

regulamentară, cheamă

cadrele în cancelarie:

-Da, bine mă, voi ce faceți? De câte

ori vin eu vă apucă nebuneala?

Cum de se întâmplă lucrul ăsta?

-Permiteți să raportez, tovarășe

maior! zice plutonierul.

Dumneavoastră, ori de câte ori

veneați în companie, vă apucați să

dați totul peste cap. Dacă nici

compania noastră nu arată bine,

atunci ce naiba să mai zic? Atunci

am hotărât să facem noi, din proprie

inițiativă, aceeași atmosferă. Așa

ați putut vedea cum este când o

face altcineva și nu dumneavoastră!

-Bravo, măi! Mi-ați făcut-o! Gata, cu

voi m-am liniștit. Nu o să vă mai

deranjez! Într-adevăr, compania

voastră este de elită!

Ei, și uite așa cadrele de la

P.C.T.F nu au mai avut de a face cu

tov. maior. Dar, important este faptul

că și el a ținut la poantă.

Dincolo de uniformă...

Dincolo de chemarea la armă,

de nopţile nedormite la datorie faţă de

patria căreia i-ai jurat credinţă se află

EA... soţia, mama, partenera, femeia

pentru care timpul curge altfel decât

suntem noi obişnuiţi. E multă grijă în

sufletul ei. Pentru casa în care, de

multe ori trebuie să fie şi mamă, şi

tată. Pentru bărbatul ei, cel atât de

chipeş în uniformă, dar pe care îl vede

uneori atât de rar, atunci când ţara

pare să aibă mai multă nevoie de el

decât propria familie.

REVISTA GRĂNICERUL

35

Cornelia și Constantin STAFIE


Ea este cea care, după ce îşi

petrece cu privirea grănicerul plecat la

datorie, numără zilele şi apoi orele şi

minutele până la reîntoarcerea lui

acasă. Şi nu îi este uşor. Dar, a ştiut

de la bun început. Şi-a asumat cariera

lui în slujba patriei. A învăţat să fie

mândră, nu să jelească. A învăţat să


aştepte, cu răbdarea cuvenită unei

soţii de militar. A învăţat să

preţuiască momentele petrecute

împreună cu cel drag, în timp ce

uniforma se odihnea pentru puţin

timp, aşezată la dungă, în şifonier.

Am trăit aceste momente alături de

mama şi sora mea. Eram copil când

poate nu înţelegeam de ce trebuie

să plece tata atât de des. De ce

atâta onoare şi patrie când eu

aveam nevoie... de TATA! Am

crescut însă alături de toate aceste

poveşti pe care le-am scris în

"Grănicerul". Poveşti reale, de viaţă.

Am învăţat la rându-mi cum stă

treaba cu datoria şi onoarea. Şi cât

de mult înseamnă să-ţi iubeşti ţara

cu adevărat.

Am văzut-o pe MAMA

puternică atunci când doar ea ştia

ce e în sufletul ei. Am înţeles de mic

copil că sacrificiul pentru apărarea

libertăţii şi a demnităţii nu e nicicând

destul de mare. Că asta ne e viaţa

şi trebuie să o privim direct în ochi.

Dincolo de uniformă este

OMUL, tatăl, soţul, partenerul pentru

care viaţa se împarte între două

mari iubiri: familia şi patria. Pentru

care dorul după cei rămaşi acasă

aşteaptă răbdător împlinirea datoriei

pecetluită printr-un jurământ.

Sunt vorbe şi fapte care au

însemnătate pentru cei care le

înţeleg şi le respectă. Sunt oameni

şi destine. Sunt amintiri care rămân

dincolo de viaţă, pentru a fi spuse şi

păstrate pentru totdeauna.

Cornelia și Constantin


Batalionul de pază Grăniceri Sulina 1982

căpitan Gheorghe Butnariu

Vin rușii! Decembrie 1989

Puncte de vedere

”Din fericire, pentru România, armata

din acel moment, aşa cum era, umilită

de muncile agricole, în mine, pe

şantierele canalelor Dunăre-Marea

Neagră şi Dunăre-Bucureşti,

neinstruită din raţiuni invocate

economic, a dat dovadă că poate ţine

cârma ţării într-un moment în care

preşedintele Republicii Socialiste, de

atunci, fusese deposedat de putere.

Serviciile secrete se ascundeau, de

voie/de nevoie, sub mantaua kaki.

Partidul Comunist devenise pata,

nedorită, în biografia a patru milioane

de conaţionali. Colac peste pupăză, la

frontiera cu URSS şi Ungaria,

coloanele de camioane militare, pline

cu soldaţi, aşteptau – acesta este

adevărul – permisiunea unor trădători

de ţară, de la Bucureşti, ca să intre în

România pentru a lichida…teroriştii.

Rândurile acestea nu sunt

scrise după cărţi deja tipărite, ci

pornesc din experienţe personale,

trăite în acele zile, ca jurnalist-militar şi

din concluziile unor dialoguri pe care le

-am purtat cu ofiţeri ce au servit ţara,

în decembrie 1989, la cele două

graniţe menţionate, cu mâna pe simple

pistoale-mitralieră, socotind, ca simpli

militari, câte ore, doar ore, nu zile, ar fi

rezistat trupelor invadatoare, acolo, pe

fâşia arată. Sunt rânduri inserate cu

durere.

Spun asta pentru că, în

aceste zile, un om a devenit o

simplă amintire şi va fi îngropat

duminică, 20 mai, generalul patriot

PETRE GEANTĂ. Povestea cu

generalul Ştefan Guşă, care a spus

NU intenţiei sovieticilor de a

trece Prutul este una frumoasă.

Însă, constituie doar episodul doi al

presiunii psihologice neoficiale a

Moscovei, din acele zile sumbre.

Generalul Guşă era în şedinţă,

când au sunat primele telefoane, de

la comandanţii de batalioane de

grăniceri, de la frontiear românosovietică,

de la Prut, în decembrie

1989. Centraliştii de la

Comandamentul Trupelor de

Grăniceri – ulterior desfiinţat în

numele unei Reforme nici azi

finalizată, dar teatral mimată – nu

mai pridideau cu legăturile

telefonice spre singurul general de

grăniceri atunci disponibil – Petre

Geantă, şeful statului major al

C.T.Gr. Iniţial, acesta, cum îmi

mărturisea, l-a căutat la telefon pe

şeful Marelui Stat Major, generalul

Guşă. Dar, cel din urmă ordonase

ca să nu fie deranjat din şedinţă.

Situaţia era însă gravă. Pe toate

drumurile de acces din URSS spre

România se aflau încolonate tancuri

sovietice şi camioane militare cu

soldaţi din Spetsnaz, forţele pentru

operaţiuni speciale.

Rând pe rând, comandanţii

batalioanelor de grăniceri români au

fost chemaţi la frontieră, pentru

discuţii cu împuterniciţi ai eşalonului

militar sovietic. Cu o singură

excepţie, am discutat cu fiecare

dintre ei. S-au dus la întâlnire doar

cu maşina de serviciu, cu soldatul

de la volan înarmat cu un pistolmitralieră

şi arma ofiţerului – pistolul

TT. Interlocutorii lor au fost ofiţeri

sovietici calmi, dar fermi. Nu au pus

decât două întrebări: prima se

referea la soarta comuniştilor

români. A doua, la permisiunea de a

intra în România pentru a ajuta la

lichidarea…teroriştilor.

Toţi comandanţii de

batalioane au sunat, anterior

întâlnirilor, la Bucureşti, unde au

avut un singur interlocutor, pe

generalul Petre Geantă, şeful de

stat major al Comandamentului

Trupelor de Grăniceri, al cărui ordin

clar, fără echivoc, a fost pentru

fiecare dintre comandanţi:

-Nu trece nimeni frontiera

României! Răspunzi cu capul!

Generalul Geantă era un

om cald, surâzător, atent cu

subordonaţii, nu obişnuia să

pedepsească, nici să dea

avertismente grave. De data asta,

vocea și tonalitatea lui au fost mai

mult decât edificatoare pentru ofiţerii

cei care au urmat ordinul.”(SURSA:

https://www.ionpetrescu.ro/tag/

generalul-petre-geanta/)


Regiment Grăniceri Radauți Colonel Butnariu Gheorghe 1996

”Pentru grăniceri, pericolul

unei posibile invazii, întreţinut şi de

unele mesaje transmise la posturile de

radio în care nu era exclus sprijinul din

exterior, solicitat la nevoie, reprezenta

o realitate în condiţiile vidului de

putere existent la un moment dat.

Apoi, să nu uităm că pentru noi,

românii, ameninţările vecinilor de la

răsărit au marcat întreaga istorie. Şi,

iată că, oarecum surprinzător, pe 23

decembrie, la Brigada de Grăniceri

Iaşi, prin legătura telefonică de

cooperare în paza frontierei, partea

sovietică a solicitat ca împuterniciţii de

frontieră, români şi sovietici, însoţiţi de

delegaţiile proprii, să se întâlnească

pe principalele poduri de peste Prut,

fără să propună, conform uzanţelor,

problematica discuţiilor. Şeful de stat

major aflat la comanda brigăzii,

colonelul Gheorghe Apostol, un ofiţer

competent şi hotărât, care a fost

consultat permanent, a raportat

imediat colonelului Geantă Petre,

Şeful de Stat Major al Trupelor de

Grăniceri despre solicitarea

sovieticilor. Am aşteptat răspunsul cu

ochii pe ceas, timp în care

împuterniciţii de frontieră români, în

fapt comandanţii batalioanelor de

grăniceri de frontieră, au constituit

delegaţiile şi au pregătit ofiţerii din

componența acestora.


După aproximativ 15-20 de

minute, col. Geantă ne-a

comunicat, asumându-şi întreaga

răspundere, aprobarea participării

împuterniciţilor noştri de frontieră la

întâlnirea menţionată, cu precizarea

ca sovieticii, încă din răspunsul

telefonic, să fie înştiinţaţi că partea

română nu solicită nici un fel de

sprijin extern, conducerea ţării

având sub control întreaga situaţie.

Cu acest mesaj transmis anticipat,

împuterniciţii noştri de frontieră care

erau comandanţii unităţilor de

grăniceri, ofiţerii superiori Togan de

la Botoşani, Butnariu de la Iaşi,

Sârghie de la Huşi şi Ichim de la

Galaţi, însoţiţi de câţiva ofițeri de

stat major, comandanţi de

subunităţi şi translatori. s-au

prezentat la întâlnirile de pe poduri,

Pe direcţia podurilor au fost

realizate dispozitive de apărare, cu

misiunea de a respinge orice

încercare de pătrundere în forţă pe

teritoriul naţional. Noi toţi am

urmărit cu sufletul la gură, cum se

spune, derularea întâlnirilor la care

ofiţerii noştri de grăniceri s-au

comportat ireproşabil, au suportat

cu calm presiunea existentă datorită

prezenţei ofiţerilor sovietici de arme

şi specialităţi diferite, au răspuns cu

promptitudine întrebărilor,

exprimând încă o dată refuzul ferm

la orice ofertă de sprijin şi ajutor

militar din exterior. Întâlnirile s-au

terminat cu bine, ele fiind

supravegheate permanent. Ofiţerii

au raportat problemele discutate şi

modul de desfăşurare, încât am

răsuflat uşuraţi. Delegaţiile

împuterniciţilor au convenit să

continue conlucrarea la frontieră şi

să se informeze reciproc asupra

REVISTA GRĂNICERUL


37

schimbărilor care apar în situaţia

operativă. Despre toate acestea s-a

raportat imediat la Bucureşti. Se

consumase, iată, un nou moment al

acţiunii grănicerilor pentru

asigurarea relaţiilor de normalitate şi

stabilitate la frontierele României

chiar într-o situaţie internă

excepţională.” (SURSA: Gen.(r.)

Ioan BĂLĂEI –Anotimpuri

Răvășite )

”În zona localităţii Bivolari,

sovieticii au defrişat lăstărişul şi

zăvoiul de pe malul stâng al

Prutului, pentru asigurarea unor

condiţii mai bune de observare a

teritoriului românesc. În ziua de 23

decembrie 1989, împuterniciţii de

frontieră sovietici au solicitat, prin

legăturile telefonice de cooperare,

întrevederi cu omologii lor români. S

-au întâlnit în punctele obişnuite, au

cerut clarificări în legătură cu

situaţia din zona frontierei comune,

oferindu-se, totodată, să vină în

ajutor. S-a raportat imediat situaţia

la Comandamentul Trupelor de

Grăniceri. Colonelul Petre Geantă n-

a reuşit să contacteze pe nimeni de

la eşaloanele superioare şi a luat

singur decizia care se impunea în

acest caz, asumându-şi toată

răspunderea.



El a formulat răspunsul care

urma să fie dat împuterniciţilor sovietici

şi l-a transmis coloneilor Ioan Bălăei şi

Emil Talpă, ambii din statul major al

Comandamentului Trupelor de

Grăniceri, care se aflau, în acele zile,

la Brigada 3 Grăniceri Iaşi. Răspunsul

dat sovieticilor a fost categoric. Nu

avem nevoie de ajutor. Era acelaşi

răspuns răspicat pe care l-a formulat şi

generalul Ştefan Guşă. Grănicerii nu s

-au pripit niciodată când a fost vorba

de relaţiile cu vecinii. Şi nici n-au luat

măsuri care să fie defavorabile ţării.”

(SURSA: Gen.(r.) Sever Neagoe, Gen.

(r.) Ilie Tender, Gen.(r.) Gheorghe

Văduva - ISTORIA GRĂNICERILOR

ŞI A ÎNCEPUTULUIU POLIŢIEI DE

FRONTIERĂ, anul 2004 edit Scaiul. )

Sfârșit de concediu –

Premoniția

În septembrie 1989, pe la

începutul lunii, am fost în concediu la

Băile Felix, tot familionul, eu, sora, tata

și mama. La întoarcere ne-am oprit la

Negrești Oaș unde ai mei aveau niște

prieteni deosebiți. În mod normal

trebuia să stăm cred că 4 zile acolo,

dar am stat mai puțin datorită unui

telefon, la miez de noapte, de la

unitate.

Ajunși la prietenii de familie,

ne-am instalat. Adulții s-au retras în

sufragerie. S-au adunat mai multe

familii, printre care Prim-secretarul

orașului, Șeful miliției, Șeful de

restaurant din Negrești Oaș și a

început cheful. Noi copiii eram într-un

dormitor și îi dădeam de zor cu joaca.

Când s-au încins spiritele mai spre

seară, oșenii scot niște cărticele de

versuri și încep cântările: Deșteaptăte,

române!, Noi suntem români!, Așa-i

românul!.......numai cântece patriotice.

Printre ele se aflau și unele pe care nu

era prea indicat să le cânți la aceea

vreme. Dar, ce mai conta când la

petrecere era toată conducerea

orașului! Cine era nebun să se lege

de ei? Oricum era o atmosferă

frumoasă și înălțătoare din punct de

vedere patriotic.

Pe la miezul nopții se

primește un telefon. Tata este

chemat la telefon. Primise un apel

de la unitate prin care era anunțat

ca în cel mai scurt timp să se

prezinte la companie. Obligația

cadrelor, la vremea aceea, era ca,

înainte de a pleca în concediu, să

facă raport de părăsire de

garnizoană la comandant și să

precizeze numerele de telefon unde

era de găsit în caz de urgență.

În urma telefonului primit,

tata s-a culcat vreo câteva ore și

apoi ne-am întors la Iași. Mai târziu,

după schimbarea regimului vorbeau

cu cei de la Oaș și spuneau:” Parcă

am presimțit că se întâmplă ceva,

prea am luat-o noi cu cântece

patriotice, cu unele cântece

interzise, ca și cum nu mai exista

nici o constrângere!”

Oricum, pentru trupele de grăniceri

a urmat o perioadă destul de

tulbure: trecerea acestora de la

Ministerul Apărării la Ministerul de

Interne, schimbarea comandanților,

apariția unor ofițeri de la Direcția a

V - a printre ei, desființarea

Direcției de cercetare în

spatele liniilor inamice și

tot așa mai departe…de

parcă nu era suficient că

erau sovieticii în coastă,

mai lipseau și cei cu ”ochi

albaștri”. Astfel, la un

moment dat, s-a născut și

întrebarea: ”Ăștia ne

păzesc pe noi sau ne

ajută???”


Vecinii teroriști

În data de 22 decembrie era destul

de liniște la companie. Patrulele

plecaseră în raionul de pază

conform planificărilor. Efectivul

rămas în cazarmă era situat în

punctele strategice, pentru apărarea

cazărmii. Se dăduse deja ordinul de

luptă ”Radu cel Frumos”, dar

informațiile erau contradictorii, iar

grănicerii la momentul respectiv nu

prea știau care este inamicul. Pe la

ora 22.00, un grup de

„revoluționari”, vecinii care munceau

pe la depozitele din Manta Roșie, un

grup de vreo 20 de oameni, puțin

”afumați”, cu câteva canistre de vin,

se apropie de poarta unității

scandând: ”Jos dictatorul!”, ”Armata

e cu noi!”, Jos comuniștii!” și așa

mai departe. Bineînțeles că, printre

ei aflându-se și câțiva mai

înfierbântați de ”elanul revoluționar”,

au început să tragă de poarta

companiei. La un moment dat se

aude un ordin de pregătire și

eventual de foc de la un ofițer cu

altă culoare a petlițelor decât verde

(pentru cei care nu știu, culoarea

verde a petlițelor era caracteristica

de identificare a armei grăniceri, din

motivul acesta mai aveau și porecla

de gușteri). Vă închipuiți ce măcel ar

fi urmat? Continuare în pagina 39

Însă tata a avut o bună

prezență de spirit și i-a spus ofițerului:

„Măi, omule, ești nebun! Ăștia sunt

amicii, vecinii noștri, ne vedem zilnic

cu ei, cum să tragem? Lasă că mă duc

eu să vorbesc cu ei! “

Zis și făcut. Tata a lăsat

armamentul, a ieșit la poartă, a stat de

vorbă cu ei, a băut și un pahar cu ei,

apoi aceștia i-au dat o canistră de vin

și pentru ceilalți și au început să strige:

”Armata e cu noi!”. Era o adevărată

nebunie. Tata le-a spus că pot sta

lângă gard mult și bine, nu e nici o

problemă, dar dacă unul mai trage de

poartă sau încearcă careva să sară

gardul, el este primul care trage.

”Revoluționarii„ au înțeles, au mai stat

până pe la ora 1,00 noaptea, iar apoi s

-au plictisit și au plecat.

Colonelul de sub birou

Într-una din zilele Revoluției, tata

merge la Brigadă cu patrula pentru

niște activități. Intră în comandament

și se duce pe la contabilitate. Acolo, o

priveliște de tot râsul. Vreo câteva

angajate civile plângeau de mama

focului, iar sub un birou un ”vajnic” tov.

colonel stătea pitit. Bine, acum să știți

că acest colonel era văzut ca cel mai

dur dintre cadre.

-Ce ați pățit? A murit careva? întreabă

tata curios.

-Tov. colonel iese și spune:

-Măi, Costică, tu nu vezi ce se

întâmplă?

-Ce se întâmplă?! întrebă tata mirat

tare de reacția colonelului. Ce se

întâmplă, tovarășe colonel?

Precipitat, colonelul răspunde:

-Păi, nu vezi, ăștia ne omoară! Am

soție acasă, am copiii! Ce mă fac,

Costică?(parcă era singurul care avea

nevastă și copii....)

-Auzi, tovarășe colonel! continuă tata.

Când ai îmbrăcat haina militara, tu ce

credeai? Credeai

cumva că ai să ”f..ți”

soldați și ai să

mergi la paradă?

Crezi că am fost

plătiți 20 de ani ca

să ne lăudăm că

suntem militari? Nu

tovarășe, am fost

plătiți să omorâm și

să fim omorâți ! Nu,

asta am învățat tot

timpul? Asta e

Apa otrăvită

Cam prin martie 1990, după

ce revine și tata acasă, după

evenimentele din 1989, primește o

binemeritată permisie. Într-o după

amiază, după masa de prânz, tata îi

spune mamei:

-Țuți, adu, te rog, o carafă de vin că

merge la friptura asta!

-Măi, țucă, știi că nu mă descurc la

damigeană cu furtunul! Mergi tu și

scoate! zice mama.

Se ridică tata de la masă, ia carafa

de sticlă, se duce pe balcon să

scoată vin și, la un moment dat, se

aude:

-Țuți, unde este vinul? Damigeana

de 50 de litri mai are niște drojdie

pe fund! Ce naiba, doar nu s-a

spart?

-Țucă, am uitat să îți spun! Știi că

atunci, la Revoluție, s-a anunțat că

apa este

otrăvită. Atunci au venit prietenele

noastre de familie din scară și au

stat vreo patru zile pe la noi. Și

dacă tot s-a anunțat că apa este

otrăvită am scos niște vin. Dar eu,

în zilele acelea am fost plecată și la

serviciu, iar ele au rămas la noi. Eu

REVISTA GRĂNICERUL

Cornelia și Constantin STAFIE anul 1983

haina militară! Să trăiți! a încheiat nu m-am uitat în damigeană să văd

tata și a plecat complet dezgustat cât au băut.

de atitudinea acestui tov colonel. Tata a început să râdă și i-a spus

39

mamei retoric:

-Bine, Țuți, nu e o problemă! Dar,

dacă era o damigeană de apă?

Patru femei

reușeați să beți 50 de litri de apă?

Revoluția văzută la 13 ani

La Revoluției, cred că o

perioada de aproximativ 3-4 luni, l-

am văzut pe tata de două sau trei

ori. La noi în scară a fost deosebită

situația, pentru că toți bărbații erau

cadre militare, dintre care vreo 5

erau grăniceri. Noi, copiii, eram mici,

mamele noastre erau singure, nu

aveau nici o informație despre soții

lor, doar manipularea de la televizor

și bineînțeles zvonistica de rigoare:

”apă otrăvită”, ”vin rușii”, ”se trage”

și așa mai departe. Colac peste

pupăză, la un moment dat, am mai

avut și doi militari cu armament de

război la scară care ne păzeau. La

vremea respectivă Șeful Statului

Major al Garnizoanei Iași locuia

perete în perete cu mine. Toată

lumea din scară era nervoasă, se

vizitau unii cu alții și încercau să

obțină informații despre ce se

întâmplă, dar nimic.



Femeile încercau să se consoleze și

să se încurajeze unele cu altele

dar....atât. În fine, imaginea care mi-a

rămas întipărită în minte a fost cea a

tatălui meu.

„Într-o seară, pe la ora 22.00, se aude

soneria la ușă. Mă uit pe vizor, văd o

cască de război și nu disting bine cine

este. Spun imediat și mă duc la mama.

O anunț că este un militar la ușă, dar

nu îl cunosc. Vă dați seama că mama

s-a albit la față imediat. Dacă nu era

”țucă al ei” și era un militar, sigur s-a

întâmplat ceva cu tata. Se duce la ușă

și deschide. În pragul ușii se afla tata,

iar în spatele lui doi soldați. Tata era

de nerecunoscut. Purta cască de

război, pistol mitralieră și pistol la

centura cu diagonală. Sectoarele la

pistolul mitralieră erau prinse cu bandă

izolatoare câte doua, grenade agățată

de uniformă și stația de radio – emisie,

iar militarii echipați la fel.

Atunci mi-am dat seama că

treaba cu Revoluția este serioasă și nu

sovietice la granițele României este

doar ficțiune. Poate sunt interese

prin care rolul grănicerilor din acele

momente teribile trebuie șterse din

istoria românilor. Tocmai din acest

motiv suntem obligați să spunem

măcar o parte din poveștile celor

care au trecut prin acele timpuri.

Astfel, vin și eu în completare cu

poveștile tatălui meu legate de

aceste evenimente. La momentul

respectiv tata era plutonier major la

P.C.T.F. Nicolina, iar comandant la

e o glumă. Acum, să nu credeți că am

rămas pur și simplu impresionat de

batalionul de pază era

Gheorghe Butnariu.

maiorul

ținută. A avut grijă tata să mă ia cu el

de la vârsta de trei ani la unitate, am

fost cu el în aplicații, am fost la trageri

pe timp de zi și pe timp de noapte, am

fost cu T.A.B-ul, am fost pe frontieră în

misiuni de pază, deci nu îmi era străin

armamentul și nici viața cazonă. Dar,

cred că atitudinea marțială a tatălui

meu și fața lui obosită dar cu ochii vioi

și drăgăstoși m-au impresionat. Acum,

după 30 de ani, am aceeași imagine în

minte, cu tata în pragul ușii. Parcă a

fost ieri...

Brigada III Grăniceri era în

dispozitivul de luptă de peste

o lună de zile. Pe sistemul

informativ vin informații că

sunt deplasări de trupe în

sectorul sovietic. Se mărește

gradul de alarmare și toată

suflarea grănicerească intră în

raionul de pază, în poziție de

apărare a frontierelor de stat.

Într-o zi, ce să vezi,

pe celălalt mal al Prutului,

tanc lângă tanc, având sprijin

Tata și sovieticii

Doresc să fac câteva precizări

legate de faptele expuse mai sus.

După 30 de ani de la aceste

evenimente sunt destule voci în media

care spun că prezența trupelor

aerian elicoptere de atac Era

o priveliște de groază,

vizibilitatea excelentă, lățimea

Prutului fiind de aproximativ

50 de metri. Dacă stăm bine

și ne gândim, putem crede că

dispunerea trupelor sovietice a fost

de intimidare la vedere prin

prezentarea tehnicii de luptă.

Ce aveam noi? O companie de

grăniceri care era formată din

aproximativ 100 de oameni, cu o

mitralieră de companie, si un AG9 și

armamentul individual al fiecărui

soldat. Dispunerea militarilor în zona

de apărare era la o distanță de 50

de metri, deci frontul apărat de 100

de oameni era de 5 km. Cam asta

era situația pe frontiera de est a

României. Păi, orice om normal la

cap își dădea seama că acești

grăniceri erau carne de tun și

puteau opune rezistență de maxim

două ore la frontieră. Dar asta era

situația, iar ordinul e ordin!

Comandantul de batalion Gheorghe

Butnariu transmite situația din teren

către eșalonul superior și cere

lămuriri. Bineînțeles că ordinul a fost

clar: ”Butnariu nu trece o muscă!

Răspunzi cu capul! Ai înțeles?”.


Erau momente tensionate,

trebuie să știți că acești soldați erau

niște adolescenți la 18-19 ani, conduși

de câteva cadre. Cu atâta armament

de război asupra lor, cu tancurile peste

Prut, dacă un prost strănuta, ieșea un

adevărat măcel. Trebuie să mulțumim

cadrelor de grăniceri care au fost în

acele zile pe frontieră,

că nu am avut nici un

eveniment nefericit.

Aceste cadre, chiar

dacă erau conștiente

că erau oameni de

sacrificiu nu și-au

pierdut capul și au

Gheorghe Butnariu era un

bucovinean adevărat, un bărbat

solid la aproape 2 m înălțime și nu

prea ușor de impresionat. Acesta

avea peste 20 de ani de grănicerie,

cu experiență în zone izolate și

destul de periculoase, cum ar fi

Sulina.

REVISTA GRĂNICERUL

41

sovietice masate la frontieră pe

aliniamentul Sculeni-Ungheni. Când

intră delegația română (tata și

maiorul Butnariu) în birou îi

întâmpină un polcovnic (colonel) cu

fața mongoloidă și cu un zâmbet

până la urechi. Se fac prezentările

de rigoare, iar colonelul sovietic îi

invită să ia loc. Îi servește

cu o cafea, se aprind

țigările și încep discuțiile:

-Tovarășul maior, care

este situația politică la voi

în țară?

-Noi suntem militari de

carieră, nu ne interesează

acționat

cu

profesionalism și

sânge rece în acele

zile fierbinți.

La un moment

dat, din partea

sovietică apare

solicitarea de a avea

discuții. Se raportează

situația la eșaloanele

superioare și maiorul

Gheorghe Butnariu

primește ordin să se

prezinte la discuții.

Ordinul era clar:

comandantul de

batalion să meargă la

aceste discuții și să fie

însoțit. Maiorul

Gheorghe Butnariu a

hotărât să fie însoțit de un ofițer din

statul major și a solicitat un voluntar.

Din nefericire, nici un ofițer nu a dorit

să îl însoțească. Tatăl meu fiind și el

acolo, iese la raport și solicită să

meargă el, dacă nici un ofițer nu vrea

să meargă. La acest gest, maiorul

spune: ”Hai Costică, mergi tu cu mine!

Văd că ofițerii mei sunt muieri!”.

Trebuie să precizez faptul că maiorul

Se comunică comandamentului

sovietic de peste Prut ora la care se

va trece frontiera și componența

delegației. Tata își ia armamentul,

se urcă la volanul unui ARO, îl ia

pe tovarășul maior și trec frontiera

la sovietici. Aici, îi întâmpină un

maior sovietic care știa și limba

română împreună cu un soldat și îi

conduc la comandantul trupelor

situația politică. Noi avem

datoria de a apăra

frontiera fără a pune

întrebări, răspunde

maiorul Butnariu.

-De acord cu

dumneavoastră! Treaba

militarului este să fie la

datorie, nu să facă

politică, dar noi avem

informații că la voi este

război civil, că aveți

teroriști și am fost solicitați

să venim să vă ajutăm

pentru a stabiliza situația.

Ce spuneți de lucrul

acesta?

-Tovarășe colonel, cu tot

respectul, armata

sovietică ne-a mai ajutat

de-a lungul timpului, dar a uitat să

mai plece vreo câțiva ani de pe

teritoriul României, răspunde

grănicerul nostru.

-Bine, bine, continuă polcovnicul

sovietic, erau alte vremuri și alți

oameni. Acum situația este total

diferită, iar noi suntem aici să va

ajutăm, doar atât!



Batalionul de pază Grăniceri Sulina 1982 căpitan Gheorghe Butnariu

-Mulțumim, tovarășe colonel, pentru solicitat ajutorul! Chiar dacă noi

intenție! Dar, singurul ordin pe care îl suntem superiori tehnic și numeric

am, este să nu treacă nimeni, nici și voi sunteți conștienți că vă

măcar musca!

Colonelul rus începe să râdă, dar

maiorul Butnariu continuă:

-Cu privire la războiul civil și de

teroriști, nu am informații. Iar ca să vă

liniștiți vă spun că în Iași, care este al

doilea oraș din România după cum

știți, este liniște și activitățile se

desfășoară normal.

-Deci, să înțeleg că nu ne dați voie să

trecem, chiar dacă nouă ne-a fost

vodcă mică, iar discuțiile au deviat

de la situația militară destul de

tensionată către subiecte mai

frumoase. După cum îmi povestea

tata, acest colonel sovietic i-a făcut

o impresie foarte plăcută, avea

atitudinea unui adevărat colonel

intelectual.

Bineînțeles că discuțiile s-

au lungit și în loc de o oră grănicerii

noștri au stat mai mult de trei ore.

Pe partea noastră a Prutului, cei din

dispozitivul de pază deja au intrat la

idei: ba că Butnariu și Stafie au fost

arestați, ba că au fost împușcați și

așa mai departe. La întoarcere

maiorul Gheorghe Butnariu a

raportat la eșalonul superior situația

Locotenent colonel Gheorghe Butnariu 1996 trecerea în revistă Regiment Grăniceri Radăuți

Regiment Grăniceri Radauți Colonel Butnariu Gheorghe 1996

desființăm în câteva minute. Cred

că ați observat tehnica noastră de

luptă pregătită să treacă Prutul?

-Tovarășe colonel, până la noi

ordine de la eșalonul superior, de

noi nu trece nimeni. Astea sunt

deocamdată ordinele noastre! zise

maiorul român de grăniceri.

-Bine, am înțeles! Vă apreciez

pentru curajul vostru! Hai acum să

gustăm o ”zacuscă”

(termen utilizat pentru un aperitiv de

către ruși) și să ne mai destindem,

că armata e lungă, a completat

tovarășul polcovnic. Și uite așa,

după zacuscă, s-a trecut și la o

de la fața locului și discuțiile avute

cu omologul sovietic.

Tot ce am scris despre

acest eveniment reprezintă

povestirile tatălui meu și vreau să-mi

exprim părerea de rău că nu am

apucat să-l înregistrez și să redau

cu exactitate toate datele. Dar așa,

sunt doar niște amintiri ale mele

trecute prin filtrul minții copilului unui

grănicer!

Prieteni și frați de arme

cu tata

Mulțumesc tuturor celor pe

care i-am cunoscut, de la Brigada III

Grăniceri, oameni remarcabili, oameni

care au servit cu onoare Patria și au

stat cu demnitate la frontierele

României, prieteni și frați de arme cu

tata. Se poate ca pe unii să nu îi mai

țin minte sau pur și simplu să îi fi uitat

de aceea îmi cer scuze pe această

cale și îi rog să nu se supere prea tare

pe mine.

Colonel Liviu MANEA

Astfel, îi voi menționa cu recunoștință

aici, într-o ordine aleatorie:

Domnul colonel în retragere

Doru Irimescu, care m-a și botezat, un

om deosebit cu amintiri frumoase la

P.C.T.F. Manta Roșie, coleg și șef, o

perioadă, al lui tata.

Domnii colonei în retragere

Gheorghe Ciobanu, Liviu Manea,

Corneliu Coman, Petru Ferent,

oameni pe care sunt bucuros că am

avut onoarea să îi cunosc și să stau în

preajma lor.

Domnul colonel Corneliu

Coman, după trecerea în rezervă, și-a

descoperit noi talente, de la formarea

tehnică a trecut la vastul și interesantul

scris și a pus în valoare istoria Iașului

și a neamului românesc!

REVISTA GRĂNICERUL

plutonier adjutant șef, Subofițer la

pichetul de grăniceri Tabăra –

Bivolari, un harnic gospodar și un

om săritor la nevoie.

Domnului colonel Gheorghe

Pandelea, ”ultimul mohican” rătăcit

printre polițiștii de frontieră și ultimul

Comandant Grănicer, trecut în

rezervă în anul 2017. Trebuie să

menționez că a venit la P.C.T.F în

zilele tulburi ale Revoluției. Când

Colonel Petru FERENT

povestea de el sau când vorbea cu

Domnul colonel în rezervă el, tata îi spunea întotdeauna cu

Viorel Crețu, sau cum îi spuneam dragoste în glas ”Naș Pandelea!”.

eu ”Lent-ul”, pentru că l-am


cunoscut când a venit, cred că prin

anii 1994 la Grăniceri, avea gradul

de locotenent. Un om drag sufletului

meu și știu că și tata l-a îndrăgit

foarte mult.

Domnul colonel Suditu

Constantin, fostul C.I. al unității,

profesor de istorie după trecerea în

rezervă, un prieten de nădejde al

tatei.

Domnul Colonel în

retragere Zaharia Ivașcu, fost șef

Colonel Gheorghe Ciobanu

de stat major, un om cu suflet mare

și săritor.

Domnul Anițoaie Gheorghe,

Colonel Corneliu Coman

43


întreabă colonelul.

-Uite, cu oleacă de treabă și

l-am luat și pe băiat să te

vadă și el! Era și firesc să

trec

pe la tine să văd ce faci,

cum o mai duci și cum e cu

funcția. Dar, una peste alta,

Naș Pandelea, cum te-am

învățat eu legat de evidența

problemelor? întrebă tata cu

un zâmbet în colțul gurii.

La această întrebare domnul

Colonel răspunde promt,

scoțând o agendă din sertar:

-Nea’ Costică, problemele

urgente cu roșu, problemele

medii cu verde, cu negru

problemele curente, iar cu

albastru cele care pot fi

amânate...

Deasemeni, îi mulțumesc

Dr ing Leonard Constantin STAFIE

domnului Maistru Militar în

Colonel Gheorghe PANDELEA

retragere Lică Nechita, un

Aici, trebuie să spun o om care repara tot ce era

povestioară! Prin anul 2017, tata vine

la Iași cu treabă la Brigadă. Mă sună

(fiind foarte aproape de sediul Brigăzii)

și mă întreabă:

-Leonuț, nu vrei să mergi cu mine să îl

vezi pe Naș Pandelea? Cred că nu l-ai

mecanism, nu erau taine pentru el.

Când eram mic, îmi repara și mie

tot felul de ceasuri sau îmi fabrica

tot felul de jucării.

Fostul militar în termen Ioan

Olteanu de la Negrești Oaș, ospătar

văzut de mulți ani.

la popotă și ulterior șef de

-Da tată, hai că merg! zic eu. Zis și

făcut. Mă întâlnesc cu tata, mergem la

restaurant în Negrești Oaș, un

adevărat prieten. Când a trecut în

Brigadă, intrăm la comandant, rezervă, cred că în anul 1986, m-a

colonelul Gheorghe Pandelea.

-Salut, ce mai faci, Nea’ Costică?

scos în oraș! Am fost la cofetăria

Opera, mi-a luat un profiterol și un

pepsi, apoi un pistol cu

bile. Ce amintiri

frumoase!

Cumătrul lui tata, fost

militar în termen la

grăniceri și subordonatul

lui tata la popotă Doru

Andronache, cu o familie

deosebită și adevărați

Doru Andronache

amintire din armată

prieteni ai familiei noastre.

Vlase Aurel de la Galați,

Matca, fost soldat, un foarte bun

specialist în solarii.

Șoferii civili Ioan Pascariu și

Doru Iliescu cu niște amintiri

deosebite din misiunile de pe la

Galați, Rădăuți, București...Amintiri

și oameni de bază!

Nea’ Romila, un mecanic și

un om cum rar poți întâlni. Câte

nopți și zile nu am stat la reparat

mașina Moskvich!


Colonel Zaharia Ivașcu

REVISTA GRĂNICERUL

45

Cu recunoștință și un

AUTOR - Cornel SOLOMON

General Radu TIMOFTE

Doar să vegheze

Împreună cu Dumnezeu

Ca nici un fir de iarbă

Să nu fie călcat

De alte neamuri

Grănicerii

Pentru că au apărat

PATRIA

S-au așezat să doarmă

Sub pietre de hotar

Cu armele strălucind

Și Virtuțile

Prinse în piept

Decorații

Chemându-și copiii

Să nu plângă

Somnul lor

Domnului general Radu

Timofte căruia tata îi spunea tot

timpul Răducu! Dumnezeu să îl

odihnească!

Domnului colonel

Gheorghe Butnariu, colonel

Herghelegiu Clement, oameni

adevărați!

Domnului colonel Ion

Teutu, plecat de jos, de la maistrumilitar,

un om deosebit de inteligent

și citit. Am avut cu el, în copilărie și

în adolescență, niște discuții

filozofice care m-au uimit și m-au

ajutat să înțeleg mai bine lumea.

Dulman Zînel, plutonier

adjutant șef, un mare iubitor de

animale și un bun gospodar.

De la popotă, doamna

bucătăreasă Sava care făcea niște

plăcinte demențiale ! Dumnezeu să

o odihnească!

Domnul plut adj șef Mihai

Antohe – tanchist de la U.M. 01175,

vecinul nostru de scară de o viață!

Nu era obiect sau mașinărie să nu

le repare.

Dumnezeu să îi

odihnească! Au plecat prea

devreme dintre noi!

AUTOR - Cornel SOLOMON


Istoria în Imagini

Regiment Grăniceri Rădăuți

Colonel Butnariu Gheorghe 1997

Plt adj Constantin STAFIE

Locotenent colonel Ioan

SEGHEDIN

Anul 1996

Colonel Gheorghe Pandelea,

Locotenent colonel Liviu Cărcană

P.C.T.F. Nicolia anul 1998

Batalionul de pază Grăniceri Sulina anul 1982,

primirea drapelului de luptă

Anul 2000 Centru de Instrucție Brigada III

căpitan Gheorghe Butnariu

Locotenent colonel Liviu Cărcană

P.C.T.F. Nicolia anul 1999

Gheoghe și Daniel Butnariu, căminul de

garnizoană Iași decembrie 1986

Colonel Gheorghe Pandelea

Trecerea în rezervă a ultimei generații care

a făcut armata la grăniceri

Octombrie 2000

REVISTA GRĂNICERUL

47

Dreapta Constantin STAFIE sergent major

undeva prin anii 1974

Colonel Gheorghe Pandelea, Punctul de

comandă operativ Batalionul de grăniceri Iași

anul 1994

Leonard și Constantin STAFIE

15 august 2019 la Argel

Colonel Gheorghe Pandelea, ”ultimul mohican” rătăcit printre

polițiștii de frontieră și ultimul Comandant Grănicer

Biroul comandantului anul 2017

Plutonul aprovizionare și transport Batalionul de pază

Botoșani căpitan Gheoghe Butnariu anul 1982

Constantin și Leonard STAFIE

August 2000 Argel


BIBLIOGRAFIE

https://www.allnumis.ro/catalog-carti-postale/romania/

armata/graniceri-34790

https://evenimentulistoric.ro/cand-nici-cainii-granicerilor-

nu-mai-credeau-in-politica-de-izolare-a-romanilor-in-tarc-

scena-de-film-la-bega-veche.html

https://evz.ro/impuscat-in-cap-de-graniceri-cauza-mortiilibertatea.html

http://miscareaderezistenta.ro/frontieristii/frontieristigranite-romania-iugoslavia-26618.html

https://www.politiadefrontiera.ro/ro/main/i-politia-de-

https://

romanianmilitaryhistory.files.wordpress.com/2015/04/

dsc00347.jpg

frontiera-in-ajunul-sarbatoririi-unui-veac-de-la-formarea-

romaniei-mari-14292.html

https://adevarul.ro/international/in-lume/arma-graniceri-

1_52072ebfc7b855ff56c6be0b/index.html

-permisa-propunerea-a-fost-adoptata-de-senat-1192173

https://en.wikipedia.org/wiki/Pistol_Carpa%C8%

9Bi_Md._1974#/media/File:Pistol_Carpa%C8%

9Bi_Md_1974.png

Punct de pază a frontierei. Foto: Bogdan Constantinoiu

https://www.ionpetrescu.ro/tag/generalul-petre-geanta/

https://foto.agerpres.ro/foto/detaliu/1741365

http://www.gheorghevaduva.ro/Altevolume/

istoriagranicerilor.pdf

http://

www.cultura.mai.gov.ro/

biblioteca%20virtuala/

editura%20mai/ioan%

20balaiei/balaei.pdf

tricolorul-moartea-unui-general-

https://pixnio.com/ro/animale/vulpi-lupi/lup-alb-profilportret-portret-predator-cap-blana-ochi

https://www.digi24.ro/magazin/stil-de-viata/animale/ursula-fost-inclus-pe-lista-animalelor-pentru-care-vanarea-este

https://artindex.ro/2011/03/31/biblioteca-academieiversiunea-digitala/

„REVISTA GRĂNIC-

ERILOR” a apărut la 1

aprilie 1920 astfel anul

acesta se împlinesc 100

de ani de la prima

apariție.

Grănicerul

Onor D-lui Plut. Adj. Șef Constantin Stafie

Voinic și brav s-a vrut

La suflet și la trup,

Prezent în patru zări

Când țara i-a cerut!

Ferm și onest în cugetări

Și-a onorat destinul

Cu fapte mari și misiuni complete,

Asigurând în rezervorul vieții

Și pentru alții plinul!

La locul lui, acolo, pentru noi

Păstrează liniștea cu ochi vioi.

La granița Pământului cu Cerul

Se află pururea de strajă Grănicerul!

Prof. Corban Daniela

Cu toată lipsa de munițiuni, aproape

fără sprijinul artileriei, bravii

grăniceri au arătat infanteriștilor

din lume că o baionetă chiar frântă

este o armă de temut, mânuită de

mâna unor oameni hotărâți. Gloria

lor este nemuritoare; datoria

noastră este de a o reaminti și

repeta.”

General

Henri Mathias Berthelot

În loc de final

Lumea nu te va ține

minte nici pentru că ai vrut să

faci ceva, nici pentru că ai intenționat,

nici măcar pentru că

ai încercat. Dar poate undeva,

cândva, cineva își va aduce

aminte că ai făcut ceva și ai

reușit, că ai avut curajul să te

ridici și să spui lucrurilor pe

nume, că ai realizat puținul

care face diferența!

După 30 de ani de

”caschetă” , după 30 de ani de

sacrificii, soție , copii …...ce

rămâne? Când mergi în dealul

Copoului, scrie mare

……...ONOARE ȘI PATRIE

…. Și ce rămâne? În urma

TA? Niște medalii, niște

hârtiii, ți-ai sacrificat soția,

copii, dragoste, pentru ce?

Pentru Patrie! Înțelegeți ce

vreți Patrie! Dar patrie

înseamnă și Liceu Agricol și

Facultatea de Zootehnie și ce

punem pe masa și important,

ce mâncăm! Așadar ce ne

rămâne?!?! Doar o hârtie, doar

o medalie…..Doar………

Dr ing Leonard Constantin

STAFIE

Scrisoare

Mîndro, iată, de departe

Îți trimit acuma carte,

Dragul tău e grănicer

La hotar un bun străjer

Și veghez cu ochii-n patru

Și de-a lungu și de-a latu

Ne-ncetat hotarul Țării

Până colo-n geana zării,

Căci în patrulare eu

Plec pe graniță mereu

Ca voinicii din poveste,

Prin păduri și peste creste

Peste câmpuri și vâlcele

S-apăr glia Țării mele.

Soldat I. Șerean

Publicat În Grănicerul nr

38 anul 1964

Plutonier adjutant șef

Constantin STAFIE

Anul 1997 avansare a doua oară la

excepțional

47 de ani - cel mai tânăr adjutant șef

la vremea aceea

Persoană de contact Editura: WALDPRESS Timişoara, 2020

dr ing Leonard Constantin STAFIE

ISBN:978-606-614-245-8

Phone: 0740775734

GRANICERUL

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?