Ionuț-Valertin Cucu - Kurzii

Kurzii, între naționalism identitar și federalism libertar
23
III. De la Kurdistan la regiunea
autonomă Rojava
Proiecte eșuate
„Patru kurzi, cinci partide”
– zicală
Cei șapte ani care s-au scurs de la încheierea Primului Război Mondial și
până la reformarea Turciei și Persiei în 1925 au fost definitorii pentru istoria
Kurdistanul actual sau mai degrabă pentru proiectele paralele și uneori antagonice
de a organiza o regiune autonomă kurdă. În această perioadă s-a ridicat
pentru prima dată pe plan internațional problema unui stat independent kurd,
însă proiectul nu a apărut din neant. Răscoale și mișcări pentru înlăturarea
dominației otomane sau a dinastiei persane a Kajarilor s-au înregistrat, sporadic,
încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. De multe ori, acestea s-au aflat
sub influența lui Sheikh Ubeydullah, o căpetenie înstărită care se revendica
atât de la profetul Mahomed, cât și de la misticul kurd medieval Evdilqadirê
Geylanî‎ – un model de genealogie care am văzut că nu este tocmai specific
kurzilor. Însă în 1920 contextul global era altul, iar prin Tratatul de la Sèvres
se urmărea fragmentarea Imperiului Otoman și organizarea unui referendum
care să decidă soarta Kurdistanului, chiar dacă granițele acestuia s-ar fi limitat
la zone care astăzi fac parte din Turcia. Prevederile de la Sèvres nu au fost niciodată
implementate întrucât tabăra kemalistă a ieșit victorioasă din Războiul de
Independență al Turciei (1919-1923). Noul tratat, semnat la Lausanne, i-a lăsat
pe kurzi pe dinafară.
Vorba malițioasă „patru kurzi, cinci partide” reflectă, din păcate, destul
de bine realitățile haotice ale secolului care a urmat. Prinși între naționalism
(când liberal, când conservator) și marxism-leninism, între acțiune politică
partinică și luptă cu arma în mână, inspirați deopotrivă de luptele post-coloniale
pentru suveranitate și de solidaritatea internaționalistă, kurzii au început