Lumina creștinului, februarie 2020

PENTRU COPII
Anii copilăriei...
Prelucrare de pr. Felician Tiba
Mă gândesc cu mult dor la
co pilărie. Ce partide de
fotbal mai jucam pe uliţa sa tului!
Cum ne organizam, cum făceam
echipele. Nu aveam adidaşi şi nici
crampoane, nu aveam nici minge
de calitate, ba de cele mai multe
ori era şi spartă, dar se chema
„minge” şi asta era important
pentru noi. Era locul unde încă -
peam cu toţii, unde micile cer turi
se terminau imediat cu o strân -
gere de mână şi unde nu era loc de
înjurături sau de alte vorbe urâte,
pentru că „te spun mamei şi o să
vezi ce păţeşti”. Autoritatea era
autoritate!
Pe un astfel de fond, unul dintre
noi a avut ideea organizării unui
Rozariu la una dintre crucile con -
struite la o răscruce de drumuri.
Să ne fi văzut transpiraţi, murdari,
gâfâind şi cu bucăţi de beţe în
mână – pentru că pe vremea aceea
nu aveam rozariu ca astăzi. Şi tot
mutam acele beţe, zece la număr,
dintr-o parte în alta, până ter mi -
nam Rozariul. Aşa a devenit un
obicei ca, seară de seară, după o
partidă de fotbal, să ne rugăm Ro -
zariul la crucea de la răscruce.
Nu mai conta că întârziam acasă
şi că oricum ne-o „furăm”, că pă -
rinţii nu ne credeau că am fost şi
la rugăciune. Înduram pentru Isus
şi asta făcea din noi un fel de
„martiri” din pildele pe care ni
le spunea părintele la biserică.
Pentru a fi sigur că joacă, cel
mai slab făcea echipele. La rugă -
ciune însă nu era pe echipe. Era
pe curaj şi pe răbdare. Începea
cineva care avea curaj şi rămâ -
neau până la sfârşit doar cei care
aveau răbdare.
Aşa ne-am ţinut departe de
vorbele urâte, de ideea de a
organiza câte o „burtă” de cireşe
sau de căpşuni. Aşa ni s-a dus
vestea că la crucea de la răscruce
sunt nişte copii care se roagă şi,
ducându-se astfel vestea, au în -
ceput să se roage Rozariul la toate
grotele din sat. Ce face copilăria
din copil! (Mihăiţă) n
Ø
Când deschise uşa, iată că-i
ieşi înainte soţul ducându-l în
braţe pe fiul lor, Enric. Ea nu putu
să mai rostească altceva decât
cuvintele:
– Oh, soţul meu! Oh, copilul
meu!
Şi căzu în braţele contelui.
Nobila doamnă plânse multă
vreme fără a scoate un cuvânt,
udând când faţa copilului, când
pe cea a soţului ei cu lacrimile
cele mai dulci.
– Acuma pot muri bucuroasă,
zise ea în fine, că am mai putut
vedea şi aceasta! Cât de bine ştie
Dumnezeu să cârmuiască toate!
Tremuram, scumpul meu soţ,
să-ţi ies înainte fără scumpul
Enric, şi iată, tu îl aduci în bra ţele
tale! O, Dumnezeule, toată viaţa
mea nu-ţi voi putea mulţumi
îndeajuns că ai adus la un sfârşit
atât de bun această groaznică
întâmplare. De-acum înainte,
întreaga mea viaţă nu-mi voi mai
pierde curajul. Tu ştii să faci sfâr -
şitul să fie bun. O, Enric, ce băiat
drăguţ ai devenit în acest timp!
O, scumpul meu soţ, ce revedere
fericită ne-a pregătit la toţi trei
bu nul Dumnezeu! El ne-a despăr -
ţit unul de altul şi tot el ne-a
adus în mod minunat laolaltă.
Slavă şi mulţumire să-i fie lui!
Toţi trei vărsară lacrimi de
bucurie şi de mulţumire faţă de
Dumnezeu. Margareta plângea
cu ei şi nici Menrad nu-şi putu
stăpâni lacrimile...
După ce se mai domoli această
bucurie, Enric începu să isto ri -
sească mamei sale toate câte le-a
păţit. Micuţul făcu aceasta cu o
mare vioiciune, iar mama când
plângea, când zâmbea. Mai cu
seamă Enric ştiu să povestească
clipa aceea când zărise pentru prima
oară lumina zilei prin crăpătura
stâncii. Dar cu cea mai mare bu -
curie şi cu o nespusă emoţie isto -
risi despre acele neuitate clipe
când auzise pentru prima dată pe
Menrad vorbindu-i despre bunul
Dumnezeu, iar pe când spunea
acestea, lacrimile îi străluceau în
ochi.
– Cu adevărat, zise contele, cât
pe-aci să doresc şi eu să fi trăit
anii copilăriei într-o asemenea
vizuină. Noi prea suntem obiş -
nuiţi cu vederea splendidelor opere
ale lui Dumnezeu. O, dacă şi noi
am fi ajuns să privim la fel ca şi
Enric lucrările lui Dumnezeu nu
de la început, ci abia după ce am
fi ajuns la vârsta priceperii, ce
mare impresie ar fi lăsat asupra
noastră! Bunule Dumnezeu, cât
ne-am minuna de atotpu ter nicia
ta, cum am admira înţelep ciunea
ta şi cum ne-am bucura de bu nă -
tatea ta! Ce sentimente ne-ar pă -
trunde la privirea cerului cel fru -
mos şi a pământului cel mi nu -
nat. Ceea ce merge atâta la inimă
trebuie să vină de la o inimă plină
de iubire! (va urma)
16 Lumina creºtinului w februarie 2020