Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

cu buze subţiri, strânse şi pline de o ambiţie feroce. Am ştiut, imediat
că toată haita aceea de profesori nu-i puteau face nimic, cu nici un fel
de pedeapsă. Era măruntul negativist, care în orice situaţie ar face
exact contrariul a ceea ce s-ar aştepta cineva de la el.
M-am întors şi am ieşit din sală, uitându-l în aceeaşi clipă. Era
prea evident un tip egoist, ce nu s-ar fi ocupat decât de interesele sale
şi în mod sigur nu l-ar fi interesat părerea unui colectiv. În afară de
asta, nici nu arăta aşa cum îmi imaginasem eu! În permanenţă
urmărisem ca băieţii din formaţie să fie şi arătoşi, astfel ca apariţa
grupului să fie, într-adevăr, un act estetic.
Continuam să cântăm atât la „Lola”, cât şi la Casa de Cultură a
Studenţilor, menţinând tensiunea în oraş. Seara ieşeam să ne
plimbăm prin centru, urmăriţi îndeaproape de fanii ce ne ţineau
isonul în a face pe grozavii. Ba se legau de fete, ba umblau ţanţoşi şi
nu mai luau pe nimeni în seamă, adânciţi în tot felul de filosofii
muzicale. Cofetăria „Violeta” devenise punctul de întâlnire a
tineretului timişorean şi noi nu puteam lipsi, aşa că plimbarea în sus
şi în jos, pe Corso, se termina de obicei acolo. Vara, terasa era
deschisă, drept care noi, ne aşezam la o masă, în timp ce cunoscuţii şi
fanii ocupau imediat toate mesele din jur. La ora aceea câştigam
binişor şi ne puteam permite multe din luxurile pe care, în mod
curent, un tânăr de vârsta noastră nici nu le putea visa. N-am învăţat
nici până azi să preţuim banii, pe care i-am considerat întotdeauna ca
pe un efect auxiliar, de la sine înţeles. De fapt, noi nu transpiraserăm
pentru acei bani, cântatul se făcea din convingere şi din plăcere. Iar
banii, aşa cum veneau, aşa se duceau.