Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

el? „Fuge de la ore şi cântă între timp, pe la nunţi şi alte ocazii,
muzică populară şi uşoară, lipsind deci fără motivare sau aducând
motivări false...”, continua directorul Teleagă a citi lista crimelor
comise de bietul băiat. Directorului îi mai ziceau şi „Teleguţă”,
pentru că era mic şi uscat, cu nişte ochelari cu ramă neagră, cu sticle
groase. Colegii ce apucaseră s-o încaseze de la el în biroul
cancelariei ziceau că semnul cel mar rău era când ajungea să-şi
scoată ochelarii, atunci începea furtuna. În rândul elevilor se auziră
strigăte de dezaprobare la adresa lui Cuibaru.
– Vai, vai...
– Cum poţi face aşa ceva...
– Muzică uşoară, ptiuuu drace!...
Fără să-şi dea seama că e luat în derâdere, Teleguţă continua să
înşire delictele lui Cuibaru şi apoi să enunţe pedepsele ce i se
cuveneau. Ceilalţi profesori dădeau din cap aprobator. Mă sileam să-i
văd şi pe ceilalţi inculpaţi ce spărseseră piane şi cântau rock and roll.
Deja îmi imaginasem nişte tipi solizi, puşi pe fapte rele, şi care m-ar
fi putut interesa. Nu mică mi-a fost mirarea când fu citat cel de-al
doilea vinovat: Günther Reininger. Cei din primele rânduri izbucniră
în râs, apoi, după o mică pauză izbucniră şi cei din spatele sălii.
– Băi, brută, băi!
– Distrugi bunul poporului, băi!
– Da’ unde te crezi, măi Goliat?
Mă suii pe un scaun să văd şi eu fiara ce rupea piane cântând
„muzică uşoară”. În mijlocul spaţiului lăsat între elevi şi profesori
stătea un tântar.
Un ţânţar chel, tuns, presupun, imediat ce a fost prins asupra
faptei, fără piept şi cu capul lăsat în jos, ceea ce îi accentua spatele
încovoiat de o mare vinovăţie. Era atât de subţire şi de trist, încât în
primul moment am fost descumpănit de tot. Înghiontind cu coatele
printre elevii mai mari, am înaintat spre centru, stârnit de o
curiozitate inexplicabilă. În cele din urmă, am ajuns lângă el şi am
început să-l observ cu atenţie. Mâinile i se legănau fără vlagă, subţiri
şi nervoase, pe lângă corp, capul îl ţinea plecat ca şi cum ruşinea
faptei l-ar fi copleşit. Deşi îl privea o şcoală întreagă, îmi simţi
prezenţa şi îşi aruncă, scurt, ochii în stânga, unde mă aflam. În clipa
aceea am înţeles totul. Ochii îi sticleau, mici şi plini de viclenie,
nasul drept şi hotărât şi, sub pomeţii ce alcătuiau obrazul supt, o gură
97