Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

dată. După câteva concerte la care publicul, neputând intra cât de cât
normal în sală, blocase complet strada, liniile de tramvai şi părculeţul
dintre ele, am observat că barele de oţel încastrate sus şi jos în beton
fuseseră deja îndoite. Aşa au rămas ani de zile. De fiecare dată când
le vedeam simţeam un plăcut fior de siguranţă de sine. Pentru noi,
reprezentau monumentul izbânzii asupra capetelor de beton care
ne-au asuprit cu consecvenţă în acei ani.
Reuşisem, deci, ceea, ce ne propusesem. Cântam în continuare
la „Lola” şi dădeam şi concerte pentru studenţi. Publicul părea
hămesit, de nesăturat. Am cântat în acei ani ’66–’67 atât de des, că
nu aş mai putea detalia toate apariţiile scenice, limitându-mă doar la
evenimentele ieşite din comun. Dar, dacă stau să mă gândesc, ce a
fost normal din ce am făcut sau s-a întâmplat cu noi?