Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

era vorba de piesele vocale. Lui Moni nu-i plăcea stilul uscat şi
pedant, dar extrem de corect al lui Claudiu, aşa că mă prefera pe
mine şi mă încuraja în fel şi chip. Am rămas până astăzi omul din
spate, care preferă să asigure o bază solidă, de la care plecând,
fiecare instrumentist să se poată simţi bine în interpretare. De multe
ori, de nenumărate ori, m-am certat cu toboşarii, şi am avut vreo zece
până azi, când aveam senzaţia că se fuge sau se trage. Şi acum am o
stare îngrozitoare când toboşarul, cine-o fi el, impresionat de modul
dinamic în care se cântă, se lasă dus de val şi la porţiunile cu volum
redus începe să bată mai rar, iar în momentul în care trecem în forţă,
să accelereze.
– Băi, omule, încet nu înseamnă lent şi tare nu înseamnă repede
mai ales în timpul aceleiaşi piese!
Îmi dădeau dureri de cap şi momentele în care, dându-i un
tempo, începea singur câte o formulă, ca apoi, când intra toată
formaţia, plus toboşarul, reluarea să se facă în altă viteză. O deviere
cât de mică în tempo mă omoară şi mă descurajează, făcându-mă
să-mi pierd cheful de a mai cânta. Cu anii, am ajuns să înţeleg că
fiecare om are o metrică a lui, că melodiile se interpretează
instinctiv, cu creştere diferită în timpul strofei şi al refrenului. Dar
acest lucru l-am înţeles mult mai bine când am început a lucra cu un
toboşar electronic, mai târziu, în altă epocă.
Pregătiţi foarte bine şi plini de euforie, am susţinut spectacolul
de la Casa de Cultură. A fost nemaipomenit. Tinerii, în marea lor
majoritate studenţi, se dezlănţuiseră în sală, tropăind şi chiuind,
sărind pe loc şi pe scaune, spre groaza organizatorilor, care umblau
cu feţe palide prin culise. Săracii de ei, fuseseră lăsaţi de şefi să se
descurce cum or şti! Fiecare din ştabi îşi găsise câte ceva foarte
important de făcut, numai să nu fie de faţă în seara critică. Şi a fost
mai bine aşa. Spectatorii au spart poarta de stejar de la intrare, după
ce ore în şir blocaseră strada din faţa clădirii, împiedicând tramvaiul
să circule. Succesul de public era evident, încasările o confirmau, aşa
că au urmat nenumărate alte concerte.
La cel de-al doilea, după vreo lună de zile, apropiindu-ne de
Casa Studenţilor, ne-am oprit miraţi. În faţa porţii se ridica un fel de
schelă din ţevi groase de oţel, care nu permitea intrarea pe poartă
decât a câte unui singur spectator. Desigur, domnii de la Casa
Studenţilor nu doreau să cheltuiască cu reparaţia porţii de fiecare
93