Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Trebuie să compunem şi noi, hotărî Kamo într-o zi. Ce, dacă
ei pot, de ce să nu putem şi noi?
M-am uitat mirat la el şi la ceilalţi şi am dat din umeri.
– Cred că întâi ar trebui să învăţăm să cântăm mai bine şi mai
curat.
În discuţii ocoleam subiectul, dar problema începuse să mă
preocupe serios. Primul care şi-a luat inima în dinţi a fost Moni. Cu
nonşalanţa începătorului care nu ştie ce răspundere îşi asumă, îmi
prezentă într-o zi o melodie acompaniată cu patru acorduri:
Ştiu că mă iubeşti şi tu cu-acelaşi dor aprins,
Că flacăra iubirii încă nu s-a stins.
Când îmi spui c-ai să mă părăseşti
Nu te cred, fiindcă ştiu că mă iubeşti.
Cânta foarte cursiv textul, acompaniindu-se stângaci la ghitară.
Mi-am luat şi eu instrumentul şi am început să mă plimb prin
acorduri, cântând oarecum acelaşi lucru. Lipsea ceva expresiv, ceva
interesant, care să completeze şi să stabilizeze construcţia piesei.
– Moni, fii atent, asta nu ajunge, trebuie să mai faci încă o parte,
altfel nu-i o piesă.
– Fă-o tu, dacă nu-ţi place!
– Păi, nu aşa, dacă te apuci de o treabă, du-o până la capăt! De
fapt, până aici melodia e frumoasă, dar nu ajunge, mă înţelegi? – am
încercat eu să-l conving.
– Păi... şi ce să-i fac?
– Nu ştiu, încă nu mi-am pus probleme de genul ăsta, dar vedem
noi!
Am pus mâna pe ghitară şi tot schimbam când un acord, când
altul. La un moment dat, piesa se deschise şi primi un punct de
tensiune, un punct de vârf.
– Uite, avem şi un refren.
– Foarte bine, dacă l-ai făcut, atunci îl cântăm aşa.
– Hai să vedem totul încă o dată, de la început până la sfârşit.
După primul vers, am început să cânt vocea a doua, aşa cum
învăţasem de copil de la Mutti, când venea vremea colindelor de
Crăciun, şi cum auzisem la „Beatles” şi „Searchers”. Piesa începuse
să capete o alură de baladă romantică, ce nu se deosebea cu nimic de
90