Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

următoare am repetat fără să mai pomenim problema care ne
frământa. Gheaţa s-a spart brusc. Cineva de la Casa Studenţilor ne-a
spus că, în luna următoare, am putea da un concert, noi singuri,
necenzuraţi, cu condiţia să prezentăm la vizionare toate textele, atât
cele englezeşti, cât şi încercările româneşti, atâtea câte se făcuseră.
Şi, bineînţeles, să ne schimbăm numele.
– „Phoenix”, nu?
– Păi, asta e! Am să fac ceva să arate bine şi pe pielea din faţă a
tobei lui Pilu, mă hotărâi eu.
În zilele următoare, am scris pe toba mare „PHOENIX”, cu un P
lung, sub care încăpeau toate celelalte litere. Aşa se putea citi şi din
sală, cum văzusem la „Beatles”.
Primele încercări de a compune, timide şi neconvingătoare, le
făcusem tot în parc, pe malul Begăi. Mai cunoscusem între timp pe
un tip cu părul creţ, mai voinic de felul lui, de altfel şi ceva mai mare
de ani, care cânta la ghitară şi cu vocea. Ştia unul dintre cântetele pe
care le auzisem de curând la radio, „Hallo, Josephine”, cu o variantă
de text german ce îmi plăcuse foarte mult. La un moment dat,
observai şi înlănţuirea neobişnuită de acorduri şi l-am întrebat de
unde o ştie.
– Am compus-o eu, mi-a răspuns, „Hary cel mic”.
Asta era culmea, pentru că prin parc mai mişuna şi unul „Hary
cel mare”, un tip solid, cu un nas impozant şi cu ceva barbă. Şi acesta
mă uimise cu nişte acorduri neortodoxe, într-o înşiruire cum nu mai
cunoscusem la piesele pe care le copiam de la formaţiile noastre
preferate şi nici în partiturile date de Popescu. Hary cel mic, pe
numele de familie Coradini, era ungur de origine, cu ceva amestec
sârbesc, şi avea o voce clară şi înaltă, care îmi plăcea. Ne întâlneam
des prin parc şi cântam în doi, aşa, doar de chef.
Mi se părea o lipsă de pietate să te apuci tu însuţi să compui
piese, când încă mai aveam senzaţia că între noi şi idolii de pe plăci
se întind distanţe astrale. E adevărat că mă preocupau nişte melodii
populare, ce nu-mi ieşeau din minte. Una era „Bun îi vinul
ghiurghiuliu”, interpretată de Maria Tănase, cealaltă se intitula
„Pădure, pădure”. Mă sileam să le interpretez la ghitară, dar încă nu
le arătasem la nimeni. Dar, de la a mări repertoriul cu câteva piese
instrumentale de origine populară şi până la a avea obrăznicia de a
compune, mai era un pas mare. Dar nu toţi erau de aceeaşi părere.
89