Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL VII
PHOENIX
CURCANI LA FRIGARE
În seara următoare discuţiei de la casa de Cultură, ne-am adunat
la Moni. În drum spre el, îl luasem şi pe Claudiu de acasă. Locuia
lângă Parcul „Doja”, sau Parcul Mic, cum i se mai spunea, foarte
aproape de Bordeianu. Nu treceam vreodată pe sub geam fără să-i
fluier semnalul nostru, cunoscut în tot oraşul, primele note din tema
de ghitară cu care începea „Last Time”, o piesă splendidă a formaţiei
„Rolling Stones”.
– Ce zici de „Phoenix”? – mă întrebă el, în timp ce luam colţul
spre „Doja”.
– Sună prea moale, de unde l-ai scos?
– Dintr-un „Larousse”.
– Şi ce-nseamnă?
– Păi, nu ştii, povestea aceea cu o pasăre nemuritoare, care
reînvie din propria-i cenuşă, după ce-a depus un ou şi-a ars?!
– Hă?
– E o poveste frumoasă.
– Altceva?
– Nu mi-a venit nimic.
Acasă la Moni mai erau câţiva inşi în afară de Kamo şi ne-am
întins la discuţie. Sincer să fiu, nu-mi prea venise nimic deosebit în
minte, dar şi ceilalţi parcă erau blocaţi. Ne uitam nemulţumiţi unii la
alţii. În final, Claudi încercă din nou.
– Şi de ce nu „Phoenix”?
– Cine a zis că nu?
– Hai că sună bine, ce vreţi? – interveni şi Kamo.
– Bine, să vedem.
În noaptea aceea n-am dormit bine. Visam tot felul de curcani
pe frigare, păsări necunoscute, o lume ce nu-mi mai apăruse niciodată
în alte vise, plină de o tensiune aproape acustică. Zilele
88