Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

ultimul moment, făcu greoi un pas şi ne lăsă să intrăm, în râsul
celorlalţi spirituali tuciurii.
Cu capul încă plin de ciripit de păsări şi cu urechile pline de
apă, am intrat în cameră şi apoi în baie, cu gândul să fac un duş.
Când să dau drumul la apă, îmi răsună din nou în urechi glasul
hârâit şi batjocoritor al ţiganului:
– Adă, băă, vaselina aia...
Am ţâşnit din baie ca ars. Am luat luat la repezeală un maieu,
pantalonii de trening, bascheţii şi m-am repezit la recepţie.
Nici ţipenie de om. Chiar şi maşinile dispăruseră, ca şi cum
totul nu s-ar fi petrecut decât în imaginaţia mea. Nici Mani, nici C.
nu observaseră nimic.
Ştiam că pot să mă bazez oricând pe Mani, dacă aş fi fost la
necaz. Şi lui îi este oroare de o confruntare fizică, dar ştiu ce îi poate
pielea, din multele pariuri şi trânte prieteneşti făcute vara, la baltă.
Aproape că terminase şcoala de poliţie din Germania şi cunoştea
multe din secretele luptei corp la corp. Deşi subţirel şi elastic, poate
fi un adversar teribil de periculos, dacă e la ananghie.
Întâmplarea m-a întârâtat. Venisem în ţară cu gânduri bune,
încurajat şi de masa tineretului ce ne aclama la concerte sau ne
urmărea pe stradă să ne ceară câte un autograf. Dar se pare că în
România există, acum, mai multe lumi paralele. Cea a vechilor isteţi,
care au ştiut întotdeauna de partea cui se trăieşte mai bine şi cărora
azi le merge şi mai bine. Cei ce nu au ştiut niciodată să se descurce,
cărora, astăzi le merge rău şi le va fi şi mai rău mâine. Şi cei ce nuşi
dau seama de realitate, trăind într-o lume imaginară, plină de
idealuri şi de frumos, cărora ignorata realitate le macină deja
materia şi personalitatea. Mă tem că majoritatea admiratorilor
noştri de azi fac parte din această minunată, ultimă categorie.
Şi m-am pus, din nou, pe scris...