Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Nu ştiu şi nici nu mă interesează, pentru că eu nu cânt acolo.
– Tipii ăştia sunt lacomi după încasările pe care le pot face de pe
urma noastră şi vor închide ochii la aspect numai ca să ne aibă. Pe de
altă parte, e totuşi o ruşine pentru ei că formaţia cea mai bună din
oraş, compusă din elevi şi studenţi, refuză să cânte acolo. Asta e o
palmă zdravănă şi cred că i-au cam scuturat alţii că ne-au scăpat din
mână, şi vor încerca acum, mai cu binele, mai cu răul, să ne aducă
„pe linie”. Dacă suntem isteţi, ne facem treaba, indiferent de
intenţiile lor. Un singur lucru e clar: va trebui să ne schimbăm
numele!
Între timp, începuseră deja să mi se înfiripe imagini ale
posibilităţilor ce ni s-ar fi deschis, dacă am fi reuşit să cântăm atât la
„Lola”, cât şi la Casa de Cultură a Studenţilor.
– Temă de casă pentru toată lumea! Fiecare caută un nume
corespunzător, apoi discutăm!
INTERMEZZO I
Snagov, iunie 1992
Se pare că nu s-a schimbat mare lucru. După câteva telefoane
venite de la persoane importante şi, probabil, influente, am obţinut
două camere în complexul „Pacea”. Acum nu mai este nimeni aici,
în afară de mine şi de Mani. După ce sticla de whisky a alunecat sub
tejgheaua recepţiei, m-am retras câteva minute afară, în parc, în
aşteptare. M-am auzit strigat. Recepţionerul, deşi tânăr, dar cu
figură tipică de „body-guard” din clica veche, îmi face semn să
revin. Se aranjase totul, inclusiv plata în lei, la regim local. Tipul,
zâmbind, ne conduce în cameră şi ne urează odihnă plăcută. Nu-mi
puteau ieşi din minte ţinuta şi mersul lui elegant, ca de pisică, în
ciuda faptului că era cu un cap mai înalt ca mine şi avea un spate de
cărător de mobilă. Nu aveam deloc încredere în el, dar nu exista
alternativă.
M-am retras aici, împreună cu C.P., urmaţi apoi de Mani, ca
să-mi termin cartea. Scriu deja de o lună, dar evenimentele ce s-au
petrecut între timp, concertele din Germania şi Olanda, moartea
mamei mele, toate acestea au întârziat predarea manuscrisului.
85