Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Acest lucru m-a mirat. Să fie oare adevărat? E oare posibil ca
acel om cu zâmbet blajin să-şi rişte poziţia şi existenţa doar pentru a
ne păstra pe noi? Începusem să fiu nesigur.
– Am să vorbesc cu băieţii şi am să văd ce vom face, dar nu cred
că va vrea cineva să-şi schimbe numele sau ţinuta.
– Numele îl veţi schimba oricum. Nu mai fi căpos, ce-i aia
„Sfinţii”? Care-i sfânt la voi?
– Ei, vedeţi, de ce nu aţi înţeles asta de la început? La ora asta, îi
datorăm recunoştinţă acelui om care a riscat să-şi aprindă paie-n cap,
acceptându-ne aşa cum suntem şi oferindu-ne posibilitatea să
cântăm, când voi şi ai voştri, de la UTC şi AS, ne-aţi interzis!
– Mai gândeşte-te, nu uita că urmează concursurile cu faza
judeţeană şi naţională şi s-ar putea să aveţi şansa dea participa, dacă
vă intră minţile-n cap.
– La revedere!
Am plecat hotărât să nu mă las momit de linguşeala lor
amestecată cu insinuări. Trebuia, totuşi, hotărât ce e de făcut. „Să fie
oare adevărat că zilele noastre la « Lola » sunt numărate? Hm! Să ne
dea ăştia sala Casei de Cultură n-ar fi rău deloc!” Mai cântasem de
câteva ori acolo, în serile în care Umanschi organizase expunerile
despre muzica modernă şi contemporană. Sala era superbă, încăpeau
patru sute de oameni pe scaune, dar la concertele noastre se
înghesuiseră vreo şapte-opt sute, stând care pe unde apucau, chiar şi
în holul de la intrare.
– Ce ne doare, zise nu-mai-ştiu-cine, e bine dacă putem cânta
acolo şi poate mai prindem şi-un festival, hm?!
– Bine, măi, dar nu-ţi dai seama că va trebui să ne schimbăm
numele?
– De ce, măi Claudi?
– N-ai nici o şansă altfel. Până la urmă, mai trebuie să ne şi
tundem, să cântăm cu cămăşi albe şi costume, merită chestia asta?
– Eu nu cânt, zise Moni laconic.
– Stai puţin, dacă noi toţi vrem, nu ai tu ce să zici, îl contră
Kamo imediat.
– Eu nu cânt.
– Stai, Moni, am sărit şi eu. Dă-mi timp să mă gândesc, poate
găsim o modalitate să împăcăm şi capra şi varza, fără să facem prea
mari compromisuri. Ştii ce cred eu?
84