Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

şi se cânta până eram cu toţii capabili să interpretăm de zece ori o
melodie, fără nici o eroare. Era o muncă infernală, care cerea o
concentrare maximă.
Aşa ceva nu mi se mai întâmplase de pe vremea când eram la
ILSA, la înot. După ce făceam câteva mii de metri în diferite stiluri
şi, cu limba scoasă şi cu ceaţa pe ochi, ne apropiam de final,
bucurându-ne de fiece metru ce ne aducea mai aproape malul
salvator al bazinului, Lovasz ne întreba:
– Ei, cum a fost?
– Ira, merge!
– Mai poţi?
– Da.
– Încă două sute de metri! Crowl! – tuna el învingător. Îmi
muşcam buzele, întorcându-mă la supliciu. Leneşul din mine era
învins încă o dată şi asta mi-a prins bine în viaţă.
Ceream şi eu, la rândul meu, de la ceilalţi membri ai formaţiei,
aceleaşi eforturi la repetiţii şi, cu timpul, intram într-un fel de extaz
în care nu mai puteai obosi. Efortul era doar de ordin psihic, în
momentul în care braţele şi degetele ascultau orbeşte voinţei, deşi nu
le mai simţeam de oboseală. Repetam până la epuizare, dar, pe
parcurs rezultatele au început să se vadă. Formaţia „Sfinţii” devenise
unitară, doream cu toţii acelaşi lucru şi ne străduiam să interpretăm
cât mai, corect şi mai exact piesele pe care le alesesem. Eu le
ascultam cu atenţie sau le înregistram la magnetofon şi, după, câteva
reluări, spuneam fiecăruia ce să facă. Cu timpul, disciplina de lucru
se instală şi la noi în formaţie. Repetam separat instrumentele şi
vocile. Claudi avea vocea cea mai înaltă, Moni şi cu mine schimbam
din când în când vocea întâia cu a doua, păstrând acel pachet unitar
ce suna foarte bine pentru pretenţiile de atunci. Oricum, aveam noroc
pentru că vocile noastre se potriveau perfect, fără să fi căutat asta
dinadins. Piesele pe care le abordam erau tot mai grele şi mai
pretenţioase, iar noi eram mândri de rezultate, pe care le măsuram şi
prin reacţia publicului.
La Casa Studenţilor apăruse un amplificator „Musima”, cu
lămpi, având patru intrări separate pentru ghitare. Nu scotea decât
vreo 25 W, dar suna foarte bine. Cele două difuzoare mici îi ofereau
o viteză de reacţie mult mai mare decât la „Selmer”-ul nostru, la
care, deşi puterea amplificatorului era mult mai mare, cei 18” ai
80