Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

era să cânt cu distorsiune şi ecou deodată, lucru nemaiîntâlnit până
atunci în oraş.
În 1967, brigada artistică a Casei de Cultură a Studenţilor din
Timişoara, se pregătea tot mai intens, urmând să pună pe picioare un
nou spectacol. Pilu, care împreună cu Pedro lucra cu studenţii, sub
conducerea lui Robi Teufel, mă chemă şi pe mine, susţinând că ar
mai fi nevoie de o ghitară de acompaniament. Robi, care mă ştia de
pe la repetiţiile de la I.R.E.B., exclamase într-o zi:
– Băieţii ăştia sunt mai talentaţi decât toată Casa de Cultură la
un loc!
Se pare că era mulţumit de mine. Începuse o nouă fază de
acumulări. Experienţa de scenă şi succesele avute cu „Sfinţii” mă
făcuseră să-mi depăşesc timiditatea şi să nu mai am tracul tinerilor
interpreţi amatori pe care urma să-i acompaniez. Aspectul cu totul
nou pentru mine îl constituia disciplina cu care se lucra şi se repeta.
O asemenea atmosferă de respect pentru scenă şi pentru public,
implicit pentru ceea ce eram noi şi pentru ceea ce produceam, nu mai
cunoscusem din vremea când interpretam roluri de copii la teatru.
Demult, unchiul meu, actorul, mă introdusese în mici roluri, cu
câteva scurte replici, pe scena teatrului timişorean, în „Institutorii” şi
în „Omul cu mârţoaga”. Dar, ceea ce am învăţat atunci şi mi-a folosit
toată viaţa, a fost atitudinea de respect faţă de cei din sală.
Respectându-i pe spectatori, actorii se respectau pe ei înşişi. Chiar şi
rutinaţii veterani ai scenei, cu tâmplele albite, îşi repetau rolurile în
cabine, în culise, de fiecare dată concentraţi şi pierduţi în spaţiu,
patrulând încolo şi încoace înainte de a intra în scenă. Mă uitam cu
mirare la ei, ce emoţii, ce trac aveau înainte de premieră! Faţă de
dezlănţuirea furtunoasă de energie ce ne caracteriza ca „Sfinţii”
apocalipsului, fără nici un fel de reţinere sau întrebare, liniştea şi
meditaţia de dinainte de intrarea în scenă păreau dintr-o altă lume, ce
nu avea nimic comun cu aceasta.
Privind cum se lucra în sânul brigăzii Casei de Cultură, aveam
un fior de plăcere, recunoscând calitatea. Nu atât calitatea
rezultatelor, cât a concepţiei de lucru. Teufel stătea la pian şi exersa
cu fiecare solist în parte până ce acesta îşi învăţa melodia. Abia după
ce fiecare detaliu era cunoscut, începea un fel de numărătoare
inversă. Se cânta piesa de zece ori, una după alta, fără nici o abatere
de la schemă. La fiecare greşeală se pornea numărătoarea de la capăt
79