Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

un sunet deosebit, ca de saxofon extrem de răguşit, pe care, pentru
a-l aprecia, trebuia să depăşeşti, de la început, o anumită surzeală de
ordin estetic. Dar sunetul mi-era cunoscut, îl mai auzisem la
„Spencer Davis Group”, deci se putea folosi. După multe încercări
am descoperit, stând seara acasă la Claudiu şi exasperându-i pe
vecinii şi pe mama lui, că sunetul distorsionat mai are o calitate. Noi
nu ştiam mai nimic despre fenomenul de compresie, care apare în
momentul în care se supramodulează înregistrarea, dar simţeam că
sunetul devine mai lung şi mai uşor de controlat. Dintr-o dată, a
devenit mai uşor să interpretezi melodiile la ghitară, fără a mai fi silit
să umpli spaţiile goale cu note. Mi-am cumpărat şi eu un magnetofon
„Tesla”, dar mai modern, cu tranzistori. În scurt timp, învăţasem să
supramodulez cu el şi să folosesc apoi semnalul prin „Selmer”, la
apariţiile noaştre în public. Sunetul agresiv şi penetrant îi electriza pe
ascultătorii care se mişcau frenetic în sală. Prin 1967, mi-am
completat inventarul tehnic cu încă o ghitară „Braun” şi cu încă un
efect, pe care ni-l doream demult. Ghitara fusese construită de o mică
firmă din Timişoara, dispărută încă înainte de al doilea război
mondial. Avea o semicutie de rezonanţă şi un „Cutaway”, forma era
bombată ca şi la vioară, pe ambele suprafeţe de rezonanţă, iar gâtul
avea o menzură ceva mai mică decât cea de la ghitara „Framus”.
Dozele, trei la număr, erau teribile, le comandasem la I.R.E.B., la
Pedro. Le-am montat singur pe o placă de plastic alb, pe care îl
tăiasem într-o formă complicată, dar funcţională şi estetică în acelaşi
timp. Toţi din formaţie erau foarte încântaţi de ea. Claudi îşi dăduse
ghitara românească la un tâmplar, ce i-o tăiase în două, făcându-i o
cutie de rezonanţă plată, de arăta aproape ca un „Gibson” sau un
„Gretsh”, cum văzusem noi în reviste. Kamo avea şi el un bass
improvizat, la care montasem doze de „Gibson”, de pe ghitara lui
Moni, ce nu prea mai era folosită.
Ideea noului meu efect venise tot de la Zoly, un coleg de-al lui
Pedro. Se nume „ecou” şi se baza pe utilizarea mai multor capete de
magnetofon, pe care le montasem unul după altul în carcasa de la
„Tesla”. Sunetul înregistrat de primul cap era redat apoi de celelalte
capete, creând un efect de repetiţie cu întârziere, ce producea o
senzaţie de mare spaţiu. Puteam regla în ce măsură să se piardă
sunetul sau să crească până la acroşaj, iar dintr-un buton se putea
porni acea supramodulare ce genera distorsionarea. Culmea fericirii
78