Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Băi, exact ca pantalonii lui Mick Jagger!
Încurajat, Moni îşi intensifică studiul mişcărilor şi poziţiilor
cheie din show-ul acestuia, stând ore în şir în faţa oglinzii cu câte o
fotografie în mână. Avea un talent deosebit în a se mişca, mai ales
imitându-l pe solistul de la „Rolling Stones”.
Repetam mai tot timpul, ori la Moni acasă, ori la mine, şi
repertoriul se îmbogăţea continuu. Înghiţeam una după alta, piese
lansate de formaţiile la modă, „Beatles”, „Birds”, „Kinks” şi,
bineînţeles, „Rolling Stones”. Între timp, îmi schimbasem ghitara,
primisem, nu mai ştiu de unde, o „Framus” roşie, cu un gât superb,
ce îmi permitea îmbunătăţirea tehnicii, griful fiind foarte comod.
După ce repetasem de câteva ori şi la I.R.E.B., am ajuns, prin
Pilu, să-i cunosc pe Robi Teufel şi pe Pedro, care cântau şi în
formaţia de estradă a Uzinei Electrice şi în cea a Casei Studenţilor.
Robi era apreciat în oraş ca unul dintre cei mai buni instrumentişti şi
muzicieni.
M-am împrietenit repede cu Pedro. După ce a copiat pe carton
corpul ghitarei mele, a şi produs trei bucăţi în atelierul Uzinei
Electrice. Dozele erau fabricate din magneţi de difuzoare
fragmentaţi, iar bobinele se înfăşurau mai mult manual. Reuşita a
fost senzaţională, instrumentele sunau foarte bine. Mi-a dat şi mie o
schemă de „tremolo electronic”, aşa că, după ce mi-am procurat
piesele necesare, nu prea multe de altfel, câţiva tranzistori, rezistenţe,
un potenţiometru, o placă de bachelită, m-am apucat de lucru. În
două zile aveam o jucărie nouă. Introducând semnalul de la ghitară
prin acel micuţ aparat, iar apoi în „Selmer”, puteam produce un sunet
foarte tremurat, ciudat, pe care cu timpul am învăţat să-l stăpânesc şi
să-l limitez. La început îl foloseam în exces, aşa că m-am plictisit
destul de repede de el. Mai apoi, auzind şi alte formaţii ce îl foloseau,
dar cu măsură, „Doors” de exemplu, am înţeles ce trebuia să fac.
Ne făcea plăcere să cântăm pe instalaţia care suna nemaipomenit
de bine, nu se defecta şi nu mai trebuia să umblăm cu tot felul de
sârme, piese şi bandă izolatoare după noi. Pasul următor l-a constituit
distorsionatorul. Claudiu îl descoperise întâmplător, acasă, voind să
cânte şi încercând să folosească magnetofonul ca etaj de
preamplificare pentru amplificatorul de pe radio. În momentul în care
tensiunea de înregistrare depăşea 0 dB, apăreau distorsionările,
frumoase şi armonice. Aparatul lui, un „Tesla” pe lămpi, producea
77