Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Tu ştii că sunt croitoreasă de damă şi că nu mă pricep la
pantaloni bărbăteşti. Trebuie să mergi la un croitor de bărbaţi, îţi caut
eu pe cineva. Aveam un coleg pe vremuri.
După câteva zile, apare cu un pachet în mână.
– Ce-ai acolo? întrebai, dându-mi seama, după privirea ei, că
pachetul mă privea personal.
– Am luat de ocazie nişte stofă. Am văzut că vă plac carourile şi
m-am gândit că o să vă vină bine. Se poate face sau un sacou, sau
pantaloni, cum vreţi voi.
Deschise pachetul şi eu amuţii. Stofa avea nişte carouri mari,
deschise, roşietice, dar culoarea de fond era un verde intens.
Materialul se simţea foarte plăcut la privit.
– Moni, hai repede la mine! Am ceva... aur!
Fără să mai întrebe altceva, în trei minute Moni intră pe uşă şi
îşi fixă privirea pe material.
– Nemaipomenit, de unde-l ai?
– Mutti l-a adus de la teatru, l-a luat de ocazie. Ce zici, facem
ceva din el?
– Păi, clar, pantaloni!
– Eu cred, c-am să-mi fac o haină. La carourile astea, nu ştiu ce
să cred, pantaloni?
– Hai, mă, nu fi prost, ne facem amândoi. Mi-a găsit Pol un
croitor. Unul care îi lucrează şi lui şi ştie să facă un trapez fain.
– Să vedem.
Ne-am dus la croitorul din Fratelia, cum se numea cartierul.
Meseriaşul n-a stat mult pe gânduri, l-a măsurat pe Moni, dar când
mi-a venit mie rândul, i-am spus:
– Eu vreau o haină!
Moni îşi aţinti privirea plină de reproş asupra mea, dar nu zise
nimic. După o săptămână, umblam prin Timişoara de parcă eram
logodiţi. Moni, cu pantalonii strâmţi de tot şi uşor trapez, eu, cu
haina din acelaşi material cu carouri uriaşe. Provocarea era vădită şi
lumea se uita la noi de parcă tocmai scăpasem de la grădina
zoologică. Oamenii din tramvaie ne priveau cu uimire,
îngrămădindu-se pe partea dinspre noi, încât aveam senzaţia că
vehicolul se va răsturna. Asta nu ne împiedica să ne simţim foarte
bine în noua ţinută de război. Apariţia noastră în gaşca de seară
produse chiote de satisfacţie:
76