Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

În schimb, Victor şi Pol, mai bine educaţi, aveau un cinism şi un
sarcasm al lor, ce au imprimat cu timpul formaţiei o aură de distanţă
şi aroganţă, resimţită în special de cei ce nu erau obişnuiţi cu noi.
Dar glumele noastre nu erau decât expresia bucuriei de a ne putea
exprima fără constrângeri de ordin moral sau fizic. Cele mai tari
glume se făceau doar când eram numai între noi, pe seama oricui era
prins pe picior greşit sau într-un moment de slăbiciune. Erau la foarte
mare preţ „bancurile fizice”. De pe urma unei astfel de glume, te
puteai alege cu o mână ruptă, cu o haină sfâşiată, cu arsuri, cu pahare
cu conţinut schimbat, ori alte chestii penibile, savurate, însă de toată
lumea. Toate acestea nu au făcut decât să întărească pe fiecare, să-l
înveţe să înfrunte o situaţie mai puţin măgulitoare, să reziste unei
înfrângeri de moment şi să replice fulgerător în clipa în care se ivea
ocazia revanşei. Nimeni nu s-a supărat vreodată pentru paharul de
bere schimbat cu şampon, de vodca substituită sau combinată cu
petrol, de scaunele trase de sub fund în ultima clipă, şi câte şi mai
câte... Cu timpul, bancurile fizice s-au amplificat, graţie imaginaţiei
răutăcioase a grupului Pol & Vicky, la care s-a adăugat şi Reininger,
cooptat mai târziu. Moni se lăsa influenţat de ei, dar asta nu făcea
decât să crească numărul cucuielor ce se adunau pe capul lui, zi de
zi.
Cu toate astea, Moni începuse să arate tot mai bine, în ciuda
picioarelor în „O”. La iniţiativa lui după ce îmi arătase într-una din
revistele pe care le primea din străinătate o fotografie cu un „bodybuilder”,
am intrat şi eu în clubul de canotaj de la baza de caiaccanoe
condusă de celebrul Burşi. Acolo l-am întâlnit din nou pe Adi
Pavlovici, care era deja un mare campion. Am început
antrenamentele, uşor handicapat că nu mai făcusem de câţiva ani
sport la modul serios. Abandonasem atletismul odată cu intrarea la
Liceul de arte plastice. Eram încă în formă, pentru că înotam foarte
mult, mă ocupam de subacvatică, mergeam cu bicicleta, iar pe stradă,
în orice situaţie, preferam să alerg decât să merg ca toţi oamenii.
„Omul prost se cunoaşte după vorbă, iar nebunul, după fugă”,
obişnuia să mă înţepe, zâmbind, maică-mea. Ştiam, însă, că e
mulţumită de dezvoltarea mea fizică, după ce în copilărie suferisem
de toate bolile pe care le poate avea un copil, în afară de poliomielită.
Mi s-au operat polipii de patru ori şi tot de atâtea ori au crescut la
loc, probabil s-a lucrat prost, am avut operaţii de amigdale, tot felul
73