Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

noi arătăm cum arătăm şi aspectul nostru nu se va schimba, în mod
sigur. Pe deasupra, mai suntem şi boicotaţi de ăştia de la UTC, aşa că
veţi avea greutăţi mari în a ne păstra la clubul dumneavoastră. După
un timp, ne veţi cere scuze şi ne veţi da afară, îl provocai eu pe
directorul clubului.
– Vă garantez o libertate deplină în ceea ce priveşte repertoriul
şi aspectul vostru. Nu dorim decât să ne cântaţi de trei ori pe
săptămână şi vă oferim pentru asta câte 200 de lei de persoană, pe
seară. În clubul nostru intră vreo trei sute de spectatori. Nu vrem să
facem câştig, ci doar să avem parte de dumneavoastră. Băieţii noştri
v-au urmărit pe unde aţi cântat şi vă iubesc, fiţi siguri că nu vor lăsa
să vi se întâmple nimic. De la noi nu va mai trebui să plecaţi!
Suma era, la ora aceea, exorbitantă. Până şi Mutti făcuse ochii
mari. Două sute de lei pe seară şi asta de trei ori pe săptămână! Asta
însemna mai mult decât câştiga ea lucrând opt până la douăsprezece
ore pe zi la teatru. Totuşi, argumentul decisiv era că nu ni se cerea să
modificăm nimic din ţinuta şi repertoriul nostru, ceea ce, în perioada
aceea de prigoană, mi se părea un semn ceresc. M-am uitat dintr-o
dată cu mai mult respect la acel domn cu nume unguresc şi cu faţă
tristă.
– Să vorbesc cu băieţii, să văd ce spun şi ei. Unde vă putem
găsi?
Mi-a lăsat un număr de telefon şi a plecat. Am rămas o vreme pe
gânduri. Pe de o parte, mă trecea un fior de bucurie pe şira spinării,
asemănător unui roi de furnici ce se plimba în sus şi în jos, pe de alta,
începusem să învăţ să fiu sceptic. Analizam toate aspectele posibile,
pozitive şi negative. Cum vor reacţiona cei de la partid, ce vor face
cei de la UTC? Eram sigur că prigoana se va perpetua pe linie
şcolară şi că vom avea de înfruntat greutăţi enorme. „Fie ce-o fi, asta
e, nu mai putem da înapoi!” Soarta ne fusese pecetluită în momentul
în care am simţit, pentru prima oară, fiorul succesului în faţa
publicului, în cele dintâi concerte date prin şcoli, apoi la „Meca”.
Băieţii îşi făceau mai puţine probleme şi chicoteau de bucurie.
O primă inspecţie la faţa locului ne mai potoli avântul. Sala se afla
într-un cartier mărginaş, în spatele căminelor studenţeşti, pe lângă
stadionul „23 August”. Se ajungea acolo doar cu tramvaiul 6, după
un drum de vreo douăzeci de minute de la noi, de la staţia „Maria”.
Clădirea era joasă şi lungă, probabil că pe vremuri fusese o sală de
71