Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Cuvânt înainte
Nu ştiu pe cineva să fi crezut că va mai apărea vreodată, în
România, o carte despre „Phoenix”. Cu atât mai mult, o carte scrisă
de Nicolae Covaci. „Phoenix” era unul dintre cuvintele interzise, la
Radio, la TV, în presă.
Cu toate acestea, ei au fost printre noi. Muzica lor s-a difuzat, pe
ocolite, inclusiv pe canalele oficiale, în spectacole.
Au fost oameni care nu au uitat. „Phoenix” devenise, în anii din
urmă, un simbol al rezistenţei, al împotrivirii la compromis.
„Phoenix” devenise spiritul unei generaţii, portdrapelul ei.
Au fost multe formatii rock, unele valoroase, în România. De
unele îşi mai aduc aminte bătrânii. rockeri de cincizeci de ani, cei
mai mulţi cu burtă, chelie, ochelari şi nepoti. Fanii sălbatici de altă
dată au devenit, de cele mai multe ori, nişte cetăţeni respectabili, cu
cămaşă aIbă şi cravată. Aşa se întâmplă.
Grupurile muzicale ale anilor ’60 s-au spulberat, doar friabila
memorie a unor nostalgici le mai reţine numele şi fapta. Discurile
scârţâie, pârâie. Pentru o generaţie, această muzică a devenit echivalentul
romanţei după care se dădeau în vânt părinţii noştri. Poate că
nepoţii metalişti îi privesc cu îngăduinţă pe părinţii rockeri. E greu să
vezi în funcţionarul ori managerul de azi pe tânărul pletos, cu blugii
rupţi, cu cămaşă înflorată, privind lumea în ochi. Dar acel tânăr a
existat.
Era gata să-şi vândă hainele de pe el (inclusiv blue-jeans-ii Levi
Strauss) ca să meargă la un concert „Led Zeppelin” sau „Phoenix”.
Era considerat superficial, cosmopolit, neserios, obraznic,
indecent, needucat, impertinent, dar el era doar tânăr.
Lumea se deschisese spre Vest. În România, Vestul însemna
Timişoara. Ei ştiau. Pe acolo s-au deschis drumurile. Erau anii
descătuşării de ocupaţia – fizică, morală şi spirituală – sovietică. Se
întorceau oamenii de la Canal. Rămâneau canalele interioare. Mulţi
le-au păstrat până azi şi continuă să lucreze la ele.
7