Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL VI
LOLA
Au urmat zile grele. Ne obişnuisem cu acel ritm, de trei ori pe
săptămână cântam deja la dans, devenise o necesitate şi pentru noi şi
pentru tineretul din oraş. Făcusem în acel timp atâtea cunoştinţe!
Apăruse şi un fenomen tipic pentru acea perioadă, dar deosebit şi
unic în felul său.
Timişoara era capitala unui judeţ extrem de cosmopolit.
Crescusem şi copilărisem alături de unguri, evrei, şvabi şi sârbi şi
aveam prieteni printre ei. Toţi cei ce aveau relaţii în străinătate, în
special nemţii cu rude în Germania, dar şi ceilalţi, cu prieteni în Vest,
ne ţineau în contact cu lumea, în special cu cea muzicală. Oricine
primea un disc, ajuns pe căi ocolite, dar conţinând ultimele hit-uri,
ni-l aducea de îndată, uneori chiar înainte de a-l asculta.
– Ia uitaţi-vă, ăsta-i ultimul pe care l-am primit. Poate faceţi
ceva cu el!
Eram recunoscători tuturor celor ce ne aduceau material şi
lucram de zor să ne îmbogăţim repertoriul în permanenţă. Astfel se
închidea circuitul şi publicul putea asculta ultimele piese din
Hit-Parade-urile din Apus.
Un lucru era foarte dureros. Pierdusem contactul direct scenăpublic
şi sufeream îngrozitor. Căpătasem un complex de inferioritate.
Forţa regimului ce ne călărea pe gâturi ne apăsa cu toată greutatea în
ţărână. Nu vedeam nici o soluţie de ieşire din criză.
Urmând regula jocului, a jocului lor de trepăduşi activişti, toţi
cei ce auziseră pe la şcoală că am fost daţi afară de la „Meca” pe
linie de UTC, se apucară şi ei să ne facă mizerii. Ca tânăr în
dezvoltare, pătruns de certitudinea de a avea nişte calităţi,
recunoscute – de altfel – de o mulţime de alţi tineri, resimţeai dureros
că o forţă mai mare ca a ta te sileşte să te opreşti. Şi asta tocmai în
momentul în care găsiseşi o cheie spre a ferici mulţimea şi, totodată,
de a-ţi întări încrederea în tine însuţi. Dar acest lucru era, tocmai
ce-şi doreau autorităţile cel mai puţin.
69