Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

instrumentele de voci. Acestea din urmă rămăseseră pe cele două
boxe laterale, pe care le puneam în faţa scenei, cu staţia de
cinematograf, iar „Selmer”-ul fusese amplasat în spate, să ne
bucurăm cu toţii de el, dar şi ca să echilibrăm lipsa de putere a staţiei
de voci. Frenezia spectatorilor se transmisese şi pe scenă şi ne
simţeam înaripaţi. Nu ştiam ce să mai facem, începusem să executăm
mişcări de dans pe loc, cum făceau pe vremuri „Shadows”. Moni,
apucând un microfon cu stativ cu tot, se repezi înspre public, pregătit
să se arunce de pe scenă. Toate braţele, ce erau oricum îndreptate în
sus, se orientară spre el, oferindu-i o aterizare moale. În ultima clipă
renunţă, făcu o piruetă, învârti stativul peste umăr, oprindu-l exact
unde trebuia, şi continuă să cânte. După câteva secunde, pe un solo
de ghitară, luă microfonul în mână şi, ţinând de cablu, începu să-l
rotească pe deasupra capetelor noastre şi ale publicului, lăsând firul
tot mai lung. Extazul fiecăruia şi frenezia generală se contopeau
într-o stare comună, de care nici noi nu eram feriţi. Începuse un
fenomen de rezonanţă, ce se accentua, ameninţând să rupă orice
barieră. Ceea ce noi ofeream reprimeam însutit, propulsându-ne pe
un alt nivel, de la care puteam da iarăşi şi mai mult publicului, ce ne
răspundea ca atare. Multă vreme mai târziu, continuam să
investighez cauzele acestui fenomen de rezonanţă psihică. Ce se
întamplase de fapt, cu noi, cu oamenii din sală? Cu cât sunt mai
mulţi spectatori în sală, fenomenul de extaz se amplifică şi ajunge la
acele forme neobişnuite, în care, în acelaşi timp, unii plâng, alţii
răcnesc, ori se scutură ca apucaţi de friguri. Am ajuns să înţeleg toate
acestea abia după mulţi ani, după ce a murit Uca şi am căpătat acces
la biblioteca lui personală, la care nu avusesem voie, până atunci,
nici să-mi ridic privirea.
Mi se povestise că pe vremea în care îşi făcea liceul, în
Timişoara, se ocupase de hipnotism. Presupun că avea un talent
înnăscut în a sugestiona. Natura îl dăruise cu ochi închişi la culoare,
plasaţi sub nişte sprâncene expresiv arcuite, cu o privire clară şi
concentrată, parcă special făcută pentru a hipnotiza. Nu-mi povestise
nimic despre aptitudinile şi experienţele sale, cu toate că în, epocă
erau cunoscute. Colegii lui din vremea aceea povesteau că dacă îl
necăjea cineva, era destul să-i sugereze:
– Dacă nu mă laşi în pace, are să-ţi curgă sânge din nas.
Şi dacă respectivul nu înceta:
66