Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Lămpile sunt deja calde, uite că se înroşesc, zise careva, ar
trebui să sune, ce-i asta?
– Ia vezi mai bine ce-i cu cablul ăla din spate de atârnă aşa! Nu
trebuie legat undeva? – se auzi o voce.
Ceea ce omul nostru de încredere, băiatul bun la toate, zis
„Laissez-moi” şi făcu, înfingând jack-ul în orificiul din spatele boxei.
În aceeaşi clipă, sării înapoi ca ars. Ca o palmă sonoră, clar şi
cristalin, de o forţă nemaiîntâlnită de noi, sunetul mă izbi,
înfiorându-mă. M-am intimidat imediat şi am început să mângâi
corzile, fără să mai îndrăznesc să bat cu palma sau să cânt vreun
acord. Sunetul ce umplea camera era ceva de vis. Băieţii amuţiseră
cu toţii şi se uitau cu ochi sticlind când la amplificator, când la mine,
de parcă aş fi fost un vrăjitor. Îmi transpirase mâna şi nu mai
îndrăzneam să continui. Calitatea sunetului întrecuse orice aşteptări,
dinamica amplificatorului era imensă. Dacă atingeam coarda, se
auzea un foşnet ca de codru uscat, cu toate armonicele cunoscute şi
necunoscute, ce crea o stare de nelinişte, ca în preajma unei
primejdii. Cei ce au avut de-a face cu amplificatoare mari ştiu ce
înseamnă rezerva de putere pe care ţi-o dă o staţie cu lămpi.
Atingând corzile doar ceva mai puternic, se pornea un uragan de
sunete ce-ţi încrâncenau carnea. Într-un târziu, îndrăznii să lovesc cu
dreapta corzile, aşa cum eram obişnuit. Avui o clipă senzaţia că mi
s-au blocat urechile, ca apoi să simt o durere sfâşietoare. Nu auzisem
încă niciodată un sunet la peste 100 de decibeli.
Imediat s-au repezit toţi cu ghitarele să încerce şi ei să cânte, să
simtă cum sună. Lăsai încet instrumentul din mână şi mă dădui la o
parte. Eram zguduit. În faţa mea se deschidea o lume nouă, plină de
posibilităţi nebănuite. Acum înţelegeam şi eu de ce formaţiile bune
puteau să-şi copleşească sonor auditoriu! Am încercat staţia şi cu
cele două microfoane ce le aveam: sunetul rămânea calitativ. Un
sentiment de bucurie puse stăpânire pe mine, anticipând şocul pe
care avea să-l înregistreze publicul, văzând şi ascultând acest
monstru acustic. Încă nu puteam realiza că „Selmer”-ul avea să ne
catapulteze în aria sunetului profesional şi că faima pe care aveau să
o dobândească atât formaţia, cât şi amplificatorul însuşi, va depăşi
orice aşteptări. Prima apariţie la „Meca” mi-a întărit convingerea că
o formaţie cântă mai bine şi interpretează mai intens din momentul în
care partea tehnică este asigurată şi stabilă. Despărţisem
65