Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Nu sunt decât două lăzi de lemn cu ceva instalaţii. Ce valoare
pot avea? – încercai eu să micşorez importanţa amplificatorului.
– Las’ că ştim noi mai bine ce-i înăuntru!
– Vreau să văd şi eu atunci.
– Desfă-l, dacă vrei!
Nu a fost prea greu, se vedea clar că lăzile fuseseră desfăcute şi
controlate. Cu inima cât un purice şi cu genunchii moi, începui să
scot din lăzile de carton întâi amplificatorul, apoi boxa cu difuzor.
Mi s-a oprit respiraţia. Nu-mi imaginasem vreodată ceva aşa frumos.
O eleganţă tipic englezească, mixată cu o robusteţe în construcţie ce
te impresiona, la care se adăuga şi un miros proaspăt, de nou, ceva de
nedescris, particular, care a rămas până astăzi în pereţii
amplificatorului. Auzisem că englezii parfumau anumite produse în
mod special. În orice caz, ameţisem şi amuţisem, nu mai puteam
scoate nici un cuvânt. Toate visele mele, toate imaginile pe care mi le
construisem erau întrecute cu mult. Staţia avea două canale, cu câte
două intrări fiecare, cu reglare de ton şi volum pentru fiecare canal.
Boxa era aproape la fel de mare cât mine şi avea un difuzor de 18”,
acoperit cu o pânză grozavă, de un albastru închis, cu fire de mătase
deschise şi strălucitoare.
– Patruzeci şi cinci de mii!
– ...
– Patruzeci şi cinci de mii, repetă vameşul, interpretând greşit
muţenia mea.
– Ce?!
– Atât face. Aveţi atâţia bani?
În acei ani, suma era fabuloasă, dar venisem pregătit pentru o
luptă serioasă şi aveam bani destui la noi. Am părăsit victorioşi vama
într-un taxi furgonetă, cu amplificatorul în spate, pe platformă.
În Timişoara s-au adunat toţi cunoscuţii la Moni acasă. Vecinul
lui, Redely, era specialist radio, aşa că l-am lăsat pe el să conecteze
cablurile la staţie.
Ghitara era băgată deja într-un canal şi trăgeam de ea.
– Ce are? se interesă Kamo, cu un ton sâcâit.
– Stai să se încălzească, îl potoli Claudiu, cel mai înţelept dintre
noi.
Din boxă nu ieşea nici un sunet.
64