Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

avut senzaţia, deşi era o lumină slabă, că a devenit mai palid când
m-a văzut în faţa porţii de la intrare.
– Ia mai zi o dată ce-ai zis, îl somai când ajunse lângă mine.
Drept răspuns, braţul lui drept se roti fulgerător şi abia am avut
timp să mă aplec. Legătura de patine îmi zbură şapca de licean din
cap, zgâriindu-mă uşor deasupra urechii stângi. Pumnul meu îl trosni
în plină faţă atât de puternic, că îi sări şi lui căciula din cap. Fetiţa
începu să plângă amarnic, fără să se mişte din loc. A urmat o serie
rapidă de pumni. Nu reuşeam să lovesc decât cu dreapta, cu stânga
param loviturile pe care încerca să mi le dea cu legătura de patine.
Ori nu avea nici un fel de experienţă în lupta de stradă, ori se
încrezuse prea mult în faptul că era mai mare decât mine. În orbirea
lui plină de ură, nu făcea decât să încerce să-mi spargă capul cu
patinele, repetând întruna aceeaşi mişcare cu braţul drept. Param cu
stânga, în timp ce cu dreapta îi pisam faţa, singurul loc descoperit la
un echipament de iarnă. Începuse să dea înapoi şi, pumn cu pumn,
pas cu pas, îl conduceam spre capătul aleei. La un moment dat, îşi
pierdu echilibrul şi se prăbuşi peste gărduleţul din stânga, unde
rămase o vreme. Fetiţa plângea încet, privindu-mă cu ochi trişti.
– Măi, tu dai, nu glumă, comentă unul din prietenii ce aşteptau
mai departe de locul luptei. Auzisem că eşti rău la bătaie, dar aşa
ceva? N-aş fi crezut! Trebuie să le povestesc şi ălorlalţi din gaşcă.
Aceste cuvinte, ieşite din gura lui Gyuri, un tip mai vârstnic şi
cu multă experienţă în d’ale străzii, ar fi trebuit să mă facă să mă
umflu în pene. Între timp, băiatul se ridicase şi, luând-o de mână pe
fetiţă, pornise înspre podul de la Regionala C.F.R. Copila privea în
urmă cu ochii ei trişti şi suspina, iar eu, nemulţumit, îmi tot aranjam
jacheta ce se desfăcuse în timpul luptei.
A doua zi, C. îmi observă pumnii zdreliţi.
– Te-ai dus înapoi la patinoar, nu? Şi te-am rugat să nu te duci!
N-are rost să-ţi pui mintea cu cineva care vrea să te provoace.
– Da, dar m-a jignit, am încercat eu cumva să-i explic, nu
puteam lăsa... ăă...
Nu reuşeam să-mi motivez acţiunea. Dacă mi-aş fi pus mintea la
contribuţie, poate că aş fi reuşit să ignor provocarea, dar ceva fusese
mai puternic în acel moment. Nu ştiam ce şi nu aş putea nici acum
defini acel sentiment, dar îl cunosc bine, fiindcă şi azi mă năpădeşte
din când în când.
62