Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

turnase tot el, într-o formă de scânduri. Tati nu putea sta locului nici
o clipă fără să facă un anumit lucru. Cât era ziua de mare, meşterea
ceva, fluierând sau cântând pentru sine nişte melodii vechi, uitate de
toată lumea. Avea ureche muzicală bună şi o voce plăcută, joasă.
De trei zile pe furtună
Noi suntem pe drum,
Marinarii stau la posturi,
Coşul scoate fum,
’Lai, lai, lai...
Cântecele şi poveştile de pe vremea armatei mă fascinau. Îşi
făcuse stagiul militar la cavalerie. Mi-a arătat o fotografie
înfăţişându-l călare pe un cal uriaş, alb.
– Cum de ai primit calul ăsta?
– Păi, eu eram cel mai mic de statură din regiment şi aşa mi-au
dat calul cel mai mare.
Avea un mod simplu şi direct de a vorbi şi de a se comporta.
Când nu-i plăcea ceva, tăcea multă vreme, ca la prima ocazie să-şi
verse năduful. Nu prea l-am auzit înjurând, rar dacă mormăia câte un
„Ceaprazul...”
Când dădea mâncare la păsări, vorbea cu ele, se aşeza pe vine şi
le lăsa să se urce pe el, pe braţe, pe cap. Găinile cotcodăceau uşor, ca
şi cum s-ar fi întreţinut amical. Iubea foarte mult animalele, ca şi
mine, de fapt. Crescuse la ţară, le înţelegea şi ele simţeau asta.
Veni vremea să-şi ia şi el un câine. Alese o căţea lup, pe care o
numi Lady. Apoi, apăru în grădină şi o capră. Era un tablou
nemaipomenit: Tati, înconjurat de cele două pisici şi de găinile care
se cocoţau pe el, conversa cu Lady şi compania. Tati punea întrebări
şi ele păreau să răspundă. Capra, geloasă, venea câteodată şi-l ataca
pe la spate, împigându-l cu coarnele, cerând să fie şi ea luată în
seamă.
De la Tati până la mine acasă puteam merge cu bicicleta pe
malul Begăi, care şerpuia, încă nemodernizată, prin oraş, printre
parcuri, tufişuri dese şi copaci bătrâni. Cordonul verde era întrerupt
de câte o bază sportivă, dar şi aceasta era astfel construită încât să nu
deranjeze natura.
59