Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Dar atmosfera de acasă era agitată în continuare. Nu mai era
Jimmy care să ne lege, pierise catalizatorul relaţiilor dintre mine şi
Mutti. Câinele dispăruse brusc şi într-un mod suspect. În ultima
perioadă, comportamentul de lup i se accentuase. Coama cu care ne
mândream crescuse. Dacă îi ceream ceva ce nu înţelegea, se
concentra foarte tare şi atunci urechile, pe care le ţinea drepte de mic,
i se apropiau până li se atingeau vârfurile, iar pe frunte îi apăreau
cute ca la un moşneag. Era foarte jucăuş şi îi plăcea să facă pe
grozavul. Clănţănea din dinţi ca un lup adevărat, producând un sunet
special care impresiona şi îţi dădea fiori. La patru luni avea labele tot
atât de groase cât braţele mele, iar la şapte luni îmi punea labele pe
umeri şi mă arunca jos. Pe strada Tudor Vladimirescu, la primul colţ,
unde mai târziu s-au mutat Conservatorul şi Institutul pedagogic de
muzică de trei ani, era pe vremea aceea Miliţia regiunii Banat. În
perioada premergătoare dispariţiei, întâlneam des, venind de la
şcoală, câte un individ ciudat, mai în civil, mai în uniformă, ce se
întreţinea cu maică-mea. Domnii de la miliţie voiau să-l cumpere pe
Jimmy şi se pare că oferiseră sume respectabile.
– Cum să dau câinele? E câinele băiatului meu. Nu-l vindem în
nici un caz.
– Bine, doamnă, dar la noi ar avea spaţiu destul pentru mişcare,
l-am dresa, ar învăţa o groază de lucruri, ar fi hrănit şi fericit.
Văzându-mi privirea, tipii au înţeles că îşi bat gura degeaba.
După câteva zile, cureaua superbă de piele, cu ţinte de argint, pe
care-o găsisem în pod la Tuşi şi pe care o purta Jimmy, a dispărut. În
acea vreme, Jimmy obişnuia să deschidă singur uşile, să coboare în
parc, să-şi facă nevoile şi să se întoarcă în casă. Cureaua cu ţinte era
largă la gât pentru ca nu cumva să-i tocească nemaipomenita coamă
de leu, aşa că, dacă l-ar fi apucat cineva şi ar fi încercat să-l tragă cu
forţa după el, ar fi rămas cu obiectul în mână. Jimmy avea obiceiul
de a fi căpos, dacă nu-i convenea ceva, se aşeza în fund ca un măgar
şi se proptea aşa de bine, că nu puteai să-l urneşti.
La şapte luni avea o greutate considerabilă, crescuse aproape cât
un lup matur, după ce fusese îndopat toată ziua cu bunătăţi, de noi şi
de toţi vecinii care-l îndrăgeau. Presupun că atunci când a dispărut
zgarda, cineva a vrut să-l ia cu forţa, el s-a proptit după cum îi era
obiceiul şi respectivul a rămas cu cureaua în mână. Desigur că acest
55