Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

cumplite. Nu mai puteam mânca împreună, la masă îmi curgeau
lacrimile în farfuria de supă şi mă holbam în gol sau între ochiurile
de grăsime ale supei de tăiţei, dar – nu degeaba eram fiul Tamarei! –
nici eu nu am scos vreun cuvânt în toată această vreme. Rănit în
mândrie, pe de o parte, temându-mă că o apropiere ar putea fi
respinsă, pe de altă parte, eram convins de caracterul decisiv al
situaţiei. Deşi nu mă simţeam vinovat cu nimic, trăiam un sentiment
de culpabilitate, ştiind cât suferea Mutti crezând că a eşuat în efortul
ei de a mă educa. Mă simţeam neînţeles şi nu găseam cuvintele şi
puterea de a o convinge că şi eu aveam dreptate în felul meu.
Succesul pe plan muzical îmi întărea încrederea în mine, tachinările
şi sancţiunile aplicate de profesori, la şcoală, mă lăsau rece, însă
privirea de gheaţă a lui Mutti îmi tulbura tot echilibrul. „Păi nu mi-ai
plătit tu ani de zile ore de pian şi de ghitară? Acum cânt, sunt
apreciat de toţi, şi tu eşti nemulţumită? Sigur că aş fi putut să am
note mai bune la şcoală, dar n-am nici o vină că profesorii vor să mă
terorizeze”, aş fi vrut să-i spun.
– Ia scoate ţigările, se răstea la mine profesoara de chimie,
Dordea. Era prima întâlnire cu clasa a opta a Liceului de arte
plastice.
Stăteam în prima bancă, încă înfiorat de bucuria de a fi intrat la
liceu, căci prima zi de şcoală era o festivitate pentru mine, umblam
ca în transă. După ce-şi aruncase ochii prin clasă, privirea profesoarei
se oprise asupra mea şi mă fixase.
– Scoală-te în picioare când vorbesc cu tine!
– Cu mine?
– Bineînţeles! Şi să nu mai faci pe isteţul că nu-ţi merge, eu ştiu
imediat cu cine am de-a face. Scoate imediat ţigările, am zis!
Nu fumasem niciodată şi nici nu aveam de gând să mă apuc, iar
bănuiala ei neîntemeiată m-a durut atât de tare, încât nu am putut să
reacţionez normal, explicându-i că nu fumez. Am fixat-o la rândul
meu cu acea privire care îi neliniştea şi îi deranja pe profesori.
– Ieşi afară!
În pauză a trecut pe lângă mine, ignorându-mă.
Aveam, pe vremea aceea, un păr gros şi sârmos, ca al lui
taică-meu. Crescuse binişor peste urechi, iar la ceafă aproape îmi
acoperea gulerul cămăşii. Într-o zi, directorul liceului intră în sală cu
mâinile la spate şi îşi plimbă privirea pe deasupra capetelor noastre.
53