Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

de către comunişti”. La intrarea în cantină se încasau sume imense,
ce se strecurau apoi în buzunarele conducătorilor de la AS şi UTC.
Publicul încerca să intre pe ferestrele de la etajul întâi, se spărgeau
geamuri şi lumea năvălea înăuntru, în sala supraaglomerată. Se
organizaseră echipe de protecţie a uşilor şi a geamurilor, care luptau
în spatele unor baricade din mese şi scaune cu atacatorii fanatici de
afară.
Acasă tensiunea creştea, certurile, nu mai încetau, maică-mea
era epuizată de munca zilnică de la teatru, unde, în mod regulat, lucra
mai mult decât cele opt ore normale. Venea acasă, se aşeza din nou
la maşina de cusut şi lucra în continuare până noaptea târziu, ca să
poată câştiga bani să mă îmbrace şi să mă întreţină la şcoală. Pe
lângă chiria apartamentului, care între timp mai crescuse, erau şi trei
guri de hrănit, eu, Mutti şi Mariska neni. Aceasta locuia şi acum cu
noi şi se ocupa de cele ale casei, pentru că maică-mea nu mai avea
timp de nimic altceva în afara maşinii de cusut. În plus, trebuiau
plătiţi şi profesorul de ghitară şi profesoara de engleză, dar lecţiile
erau sfinte, nu exista nici o posibilitate de a mă sustrage. Cu nervii la
pământ, obosită şi necăjită de rezultatele mele tot mai proaste la
chimie, matematică şi istorie, acele materii la care profesorii mă
luaseră la ochi de la început, Mutti mă muştruluia tot mai des. O
astfel de scenă se încheia încercând să mă lovească. Deprinsesem aşa
de bine arta eschivei, încât biata mama se trezi ea însăşi cu o vânătaie
îngrozitoare, lovind cu mâna într-un scaun. Cred că nu durerea fizică,
deşi vânătaia s-a întins pe tot braţul şi a luat culori diferite, timp de
câteva săptămâni, cât uimirea, din momentul în care a devenit
conştientă că trecuse vremea când mă putea struni prin forţă, a făcuto
să rămână tăcută o vreme, privindu-mă cu o tristeţe adâncă,
împletită cu resemnare. Mi-a întors spatele şi nu a mai vorbit cu mine
nici în ziua aceea, nici în săptămânile următoare. Aş fi dat orice să
mi se adreseze cu un cuvânt măcar, indiferent dacă ar fi fost de
dojană sau reproş, aş fi preferat să mă pedepsească, aşa, ca pe
vremuri, când palma ei fulgerătoare mă aducea la realitate, dar era
prea târziu. Depăşisem momentul şi acum mă trezeam singur să
înfrunt acea libertate de a discerne şi de a hotărî ce am de făcut, pe
care mi-o dorisem întotdeauna. Nu e uşor să recunoşti că mâinile ce
te-au călăuzit atâta amar de ani s-au îndepărtat şi că eşti singurul care
trebuie să decidă ce e bine şi ce e rău. Au fost săptămâni de suferinţe
52