Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Primele cincisprezece melodii, bine puse la punct, le-am prezentat
într-o seară de pomină la „Meca”.
Publicul trăia paroxistic evenimentul, urletele şi şuierăturile nu
mai conteneau. Norocul nostru era că sala avea o scenă mai înaltă şi
astfel sunetul celor două boxe reuşea să pătrundă prin ceaţa groasă de
abur şi fum până spre spatele sălii. Astăzi, pentru acelaşi număr de
oameni, se calculează o putere sonoră de 4000 W. Se pare că acei 20
W, pe care îi aveam la ora aceea, şi-au făcut datoria şi lumea era mai
mult decât mulţumită. Din momentul în care ne-am impus în lumea
studenţilor, succesul nostru a crescut imens şi, împreună cu el, şi
încrederea în noi înşine şi în capacitatea de a ne dezvolta şi mai mult.
Lucram cu toţii cu o consecvenţă şi o dârzenie rar întâlnite,
învingând toate greutăţile ivite la şcoală, acasă, probleme tehnice ori
de altă natură.
Moni îmi procurase o ghitară electrică „Klira”. Era prima mea
ghitară fără cutie de rezonanţă, o „scândură”, cum numeam noi pe
atunci acele instrumente cu mai multe doze şi care sunau doar legate
de un amplificator. Cea de-a doua ghitară a lui Moni, acel „Gibson”
celebru, o sculă care azi ar costa câteva zeci de mii de dolari, era
folosită de foştii lui prieteni, o formaţie compusă din instrumentişti
mai în vârstă şi mai experimentaţi decât noi. Pedro, Galle şi ceilalţi
erau strânşi pe lângă Casa de cultură din Mehala, un cartier mărginaş
al Timişoarei. Clubul lor avea un nume bun şi-o activitate
impresionantă. Mai târziu, aveam să ajungem şi noi acolo, dar, la ora
aceea, eram celebra formaţie „Sfinţii”, ce cânta la „Meca”.
– „Sfinţii”, de ce tocmai „Sfinţii”? – ne-au întrebat cei din
conducerea AS şi a UTC-ului din Politehnică. Nu avem nevoie de
misticism, să vă schimbaţi numele!
De unde până unde sfinţi? Noi eram nişte draci împieliţaţi şi
numele îl alesesem ca o autoironie, care să sublinieze ce ne poate
pielea. Ne-am văzut o vreme de treabă, dar problemele nu s-au
rezolvat de la sine. Presiunile din partea Politehnicii creşteau. Bietul
Sandu Gavra nu mai ştia cum să ne convingă să ne mai tundem şi să
ne schimbăm numele. Apăruseră între timp şi discuţii privind
împărţirea banilor. Nesuportându-le, am renunţat o vreme la plată şi
cântam doar de plăcere, lăsându-i pe ceilalţi să-şi împartă cum
credeau cei câţiva lei ce-i primeam pe seară, cred că vreo 40 de
persoană. Eram conştienţi încă de pe atunci de „exploatarea omului
51