Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Nu se poate descrie încântarea pe care am avut-o montând cele
două boxe şi ascultând primul sunet curat de ghitară. Am unit trei
microfoane de magnetofon printr-un triplu-ştecher şi le-am introdus
în cea de-a patra intrare. Ne-am auzit vocile clar şi răspicat, la un
volum pe care nu-l mai realizasem până atunci.
La primele întruniri de la „Meca”, după cum era numită cantina
Facultăţii de Mecanică, am cântat fără solist vocal. Repertoriul era
încă în lucru, dar succesul nu s-a lăsat aşteptat. Lumea înghesuită în
sală, în jur de 2000 de persoane de fiecare dată, ţinea braţele mai tot
timpul în sus, aplaudând ritmic. Din cauza aglomeraţiei, mişcările de
dans fuseseră reduse la minimum.
Am continuat repetiţiile cu Moni la mine acasă sau în parcul din
faţă, în care, cu câţiva ani în urmă, cântase Conachi. Acum era rândul
nostru să fermecăm lumea ce trecea pe acolo şi s-o adunăm împrejur.
Moni procurase de la bunica lui din America vreo câteva partituri
instrumentale de la „Shadows” şi texte „Beatles”. Între timp,
apăruseră şi primele single-uri produse de „Odeon”, pe viteza 45,
cuprinzând cele mai noi hit-uri ale formaţiilor noastre preferate.
Exersam cu o energie inepuizabilă, dar maică-mea îmi reproşa
că nu mă mai ocup de şcoală, că toată munca ei a fost în zadar şi că
din mine nu va ieşi niciodată nimic. Adormeam cu ghitara în mână,
la propriu, şi mă sculam cu ea în mână, la figurat, pentru că mai
trebuia să merg şi la şcoală, ceea ce nu era întotdeauna neplăcut.
Profesorii de desen, pictură, modelaj mă apreciau şi, la rândul lor,
mai puneau o vorbă bună pe lângă ceilalţi care se simţeau ignoraţi şi
mă bombardau cu note proaste. Dar această problemă nu era doar a
mea. Şi ceilalţi băieţi erau în aceeaşi situaţie, şi la şcoală şi acasă.
În 1964 a avut loc Olimpiada de Tokyo, unde prietenul lui
Kamo şi al nostru, Ionel Drâmbă, a luat medalia de aur la scrimă. În
acelaşi an fuseseră în Japonia şi „TheBeatles”, drept care Drâmbă
ne-a adus două discuri cu ei. Erau două LP-uri transparente, de un
roşu închis, ce sunau de te treceau fiori.
Întorsătura era vădită, interesul acordat melodiilor instrumentale
scădea zi cu zi, iar repertoriul nostru se îmbogăţea mereu cu
cântecele celor de la „Beatles”, pe care le copiasem notă cu notă şi
cuvânt cu cuvânt. Cele două discuri au ajuns repede nişte ruine, atât
de des le ascultasem, dar, în fine, ştiam toate piesele ca lumea.
50