Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

În anii 1963–1964 apăruseră, şi alte formaţii pe scena mondială:
„Swimming Bluejeans”, „Searchers”, ale căror melodii, „Hippy,
Hippy Shake” şi „Needles and Pins”, le-am adoptat mai târziu în
repertoriul nostru. Cei patru – Moni, eu, Claudi şi Kamo – alcătuiam
un pachet vocal omogen şi transparent. Vocile ni se potriveau perfect
şi chiar şi registrele erau favorabile. Ne împărţeam rolurile în funcţie
de cât de sus sau de jos putea să cânte fiecare.
Vara, continuam să jucăm „prinsa” şi să înotăm la USODA. De
data aceasta, grupul nostru era compact. Toţi eram nişte aşi în
domeniu, mai mare dragul să ne priveşti! O mare mulţime de
spectatori se aduna pe marginea bazinului admirându-ne ghiduşiile,
viteza de joc şi rezistenţa sub apă. Era un spectacol!
Nu mai apucam să mergem la masă, dar pe drumul spre ştrand
sau la întoarcerea spre casă, seara, devastam corcoduşii încă verzi şi
grădinile cu caise, prune, ce se nimerea, oricât de crude ar fi fost
fructele. Ni se strepezeau dinţii şi ni se făcea gura pungă, dar
probabil, în vremea aceea ne-am încărcat pe viaţă cu vitamina C şi ni
s-au oţelit trupurile. Verile erau foarte calde, cu furtuni subite, cu
tunete şi trăznete. Uneori aşteptam pe sub câte un podeţ, în apă, până
la gât, să se liniştească nebunia. Alteori continuam să jucăm în
mijlocul potopului ce ne excita simţurile şi aşa biciuite de tensiunea
vieţii trepidante pe care o duceam.
Timişoara era un oraş splendid, oraşul parcurilor, cum se
spunea. Plutea în permanenţă, sau cel puţin aşa aveam eu senzaţia, o
stare festivă şi de euforie generală, manifestă dar discretă, care îmi
lipsea când mă aflam în alte localităţi. Poate era doar o închipuire,
născută din întâmplarea că aici trăiau toţi cunoscuţii mei, prinşi
într-un cerc ce se lărgea în fiecare zi, proporţional cu faima noastră,
în continuă creştere...
Prin toamna lui ’64 apăru, nu mai ştiu în ce împrejurare, un
asistent de la Politehnică, Sandu Gavra. Era acordeonist şi, în acel
moment, avea sarcina să asigure un program muzical pentru
reuniunile regulate ce se ţineau la cantina Facultăţii de Mecanică.
Formaţia de muzică uşoară care cântase până atunci se desfiinţase de
curând, aşa că a apelat la noi. Pentru trupa noastră, invitaţia putea fi
un prilej de bucurie şi de mândrie. Aveam posibilitatea să cântăm în
faţa studenţilor, deşi eram încă o formaţie de elevi. Gândindu-ne la
acea imensă masă de ascultători posibili, ne-a sărit inima din loc.
48