Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Dar rolul decisiv în alegerea inconştientă a stilului formaţiei, în
anii ’60, îi revine lui Moni. Ajunsesem cu toţii la un nivel ridicat de
acurateţe tehnică, iar Moni se străduia să reproducă fidel piesele
vocale pe care le alegeam, copiind orice artificiu şi nuanţă de
coloratură din interpretarea soliştilor preferaţi pe atunci, Paul
McCartney, Lennon, Mick Jagger. Pierdea ore în şir în faţa oglinzii,
încercând să-şi ţuguiască buzele ca Mick Jagger sau să învârtă cu
eleganţă microfonul. Avea un talent deosebit pentru mişcare şi dans,
era înzestrat cu o graţie naturală, demnă de invidiat. Se dovedea a fi
cel mai bun dansator din grupul nostru, atât pe scenă, cât şi în
particular. După el, veneau în ordine Kamo şi Pilu, iar la urmă de tot,
apăream eu şi cu Claudiu, cei mai puţin înzestraţi pe acest tărâm.
Cred că anii petrecuţi pe scenă, privindu-i pe alţii cum dansează, îşi
puseseră amprenta, ducând la anchilozarea încheieturilor. Altfel, simţ
ritmic aveam din belşug! Oricum, instinctiv, nu voiam să ne
identificăm nişte slăbiciuni, într-o epocă în care personalitatea
noastră în plină afirmare era înclinată să descopere doar calităţile
proprii, pregătind terenul pentru reuşite viitoare.
Apăruse formaţia „The Beatles”, cea care revoluţionase nu
numai modul nostru de a gândi şi a simţi, ci pe al întregii lumi. Parcă
toţi stătuseră în expectativă, aşteptând să apară soarele pe scenele
tuturor continentelor şi în inimile tinerilor. Melodiile lor cântate pe
mai multe voci ne produceau fiori, adesea simţeam pielea
încrâncenându-ni-se de emoţie în timp ce ascultam. Vocile lor se
armonizau perfect, cântau cu atâta acurateţe, încât intervalele făceau
să vibreze aerul cu o intensitate care te introducea în rezonanţă cu ei.
Nu era de mirare că, în sălile de concert în care se produceau,
oamenii leşinau. Emoţia creată de apariţia, personalitatea şi fluidul
extatic transmis erau de o asemenea forţă încât tinerii, în mod special
fetele, cădeau ca muştele şi erau scoase cu targa din sală.
Ţinuta lor simplă, dar unitară şi elegantă, s-a impus pe scena
muzicii mondiale. Căpătaseră numele de „cărăbuşi” sau „capete de
ciuperci”, după frizura lor specială, pe care, evident, ne-am silit s-o
adoptăm şi noi, în limita posibilităţilor. Bineînţeles că eram trimişi
regulat de la şcoală acasă, ca să ne tundem. Ne udam părul şi ne
dădeam cu ulei, după care ne întorceam în clasă. Câteodată îi
păcăleam pe profesori, câteodată nu, şi atunci ne trimiteau din nou
acasă.
47