Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Cârcu, Victor Şuvagău, zis Pol, de la asemănarea lui cu Paul
McCartney, Cacu, Eus, ori Chaka. Mergeam împreună la filme, ne
înghesuiam la cozi interminabile, rămânând de multe ori fără nasturi,
făceam orice din dorinţa de a vedea şi de a sta cât mai mult timp
împreună. În plus, faptul că savuram cu toţii un film sau un concert
ne mărea satisfacţia. Apărea un fel de fenomen de rezonanţă
emoţională care nu numai, că însuma sentimentele noastre, ci le şi
ridica la puterea a zecea.
Cu timpul, Claudi l-a înlocuit cu totul pe Creşneac, pe care
părinţii îl sileau să exerseze tot mai mult la vioară, el dedicându-se
muzicii clasice. Adi Pavlovici se ocupa în majoritatea timpului de
sport, aşa că grupul nostru rămăsese în componenţa: Moni, Claudi,
Kamo şi cu mine, plus noul nostru toboşar, Pilu Ştefanovici.
Corespundea din toate punctele de vedere, fusese crescut tot fără tată
şi, în plus, era cel mai talentat baterist al momentului, din oraş şi,
poate, din ţară.
Pilu era un băiat foarte drăguţ, mai scund, dar bine proporţionat,
cu ochi mari şi gene lungi, negre. Era sârb, după cum îi spune şi
numele, însă vorbea foarte bine şi ungureşte. Cânta şi în formaţia de
muzică uşoară a uzinei electrice din oraş, împreună cu Mitu Câmpan,
Robi Teufel, şeful lor, pianist şi acordeonist, şi Pedro, vestitul basist
ce a rămas pe baricade până astăzi. Mulţi muzicieni pot să-i
mulţumească pentru sprijinul dezinteresat, dat la orice oră, indiferent
dacă asta însemna un sfat bun sau echipament tehnic.
Ştefanovici era un toboşar dinamic, plin de umor şi cu un
instinctiv simţ al show-ului. Îţi era mai mare dragul să-l vezi cântând,
precis, ritmic şi în forţă, şi făcând toate giumbuşlucurile imaginabile,
în acelaşi timp. Toţi îl îndrăgeau, în special fetele, cu care avea o
relaţie deosebită: el iubea la modul cel mai serios. Nu îşi schimba
prietenele prea des şi era extrem de manierat şi de curtenitor. Săruta
mâinile la doamne şi nu înjura niciodată de faţă cu persoane străine,
ci doar când eram între noi şi ne dezlănţuiam la repetiţii sau la
chefuri, printre amici şi cunoscuţi. Ca stil şi temperament, nu pot găsi
o comparaţie mai bună decât cu Keith Moon, toboşarul de la „The
Who”. Cred că, dacă ar fi avut destui bani să-şi cumpere tobe de
fiecare dată, şi-ar fi spart şi el garnitura la fiecare concert, precum
făcea omologul său britanic.
46