Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL V
SFINŢII DE LA MECA
Eram mândri să fim admiraţi – şi câte fete nu au plătit curajul de
a se apropia prea mult de noi! – şi, pe deasupra, mai câştigam şi ceva
bani. Nu cântam pentru câştig, dar, deja, ne dădusem seama că
instalaţiile noastre nu făceau faţă la pretenţiile unui public de câteva
sute de persoane. Deci, ne trebuiau bani pentru instrumente.
La tobe îl luasem între timp pe Moni, băiatul pe care îl
cunoscusem la ştrand. Cânta şi bătea în acelaşi timp, iar ghitara lui o
foloseam eu. Pe Kamo l-am trecut la bass, fiindcă era nevoie de un
sunet mai rotund şi mai stabil, iar ghitarele noastre zbârnâiau mult
prea subţire pe instalaţiile acelea improvizate. La început, Kamo s-a
codit.
– De ce eu?
– Pentru că tu ştii să cânţi la ghitară cât de cât, iar Moni bate
mai bine la tobe, de asta!
Era singura explicaţie simplă şi plauzibilă.
Prin anii ’62–’63 continuam lecţiile de ghitară cu Popescu, aşa
că le-am propus băieţilor să le predau a doua zi, pe gratis, ceea ce
învăţam de la el, doar ca să ne ridicăm nivelul general de cunoştinţe
muzicale şi să avem un limbaj comun. Ar fi fost mult mai simplu, în
cazul în care ei ar fi învăţat notele. Fiecare ar fi avut posibilitatea de
a exersa pe partitura scrisă, acasă, şi putea să vină cu ea învăţată a
doua zi, urmând să facem doar repetiţiile generale împreună. Din
păcate, după câteva tentative, băieţii şi-au pierdut interesul pentru
teorie, aşa că am continuat să spun fiecăruia, pas cu pas, ce are de
făcut şi unde să pună degetul.
Pe parcurs îl cooptasem şi pe Claudiu Rotaru, un tip înalt,
sportiv, cu părul blond şi creţ, căruia colegii din echipa de volei îi
ziceau „Zâmbăreţul”. Spirit deschis şi vesel, putea fi foarte ambiţios
când era vorba de muncă. În scurt timp, ajunsese să propună şi el
teme muzicale ascultate la radio. Avantajul lui era că avea un
44