Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

De la tatăl meu luasem restul instrumentelor, după care i-am pus pe
băieţi în spate, rugându-i să stea liniştiţi. M-am instalat în faţă cu
Alex, pornind din Timişoara, după ce mi-am luat rămas bun de la
taică-meu şi de la tanti Dori. Ajunşi într-o zonă muntoasă, după
Caransebeş, ne-am oprit să facem o pauză. Le-am explicat băieţilor
ce-avea să se întâmple. Aveam să-i băgăm în boxe scurt, înainte de
ora trei, pentru ca statul în cutie să dureze cât se poate de puţin, dar
pe timpul şederii să nu facă nici o mişcare, să nu scoată nici un
zgomot. Era în pericol viaţa tuturor. Nu ştiam ce se va întâmpla.
Dacă eram prinşi, se putea să nu scăpăm cu viaţă nici unul. La ora
aceea, se trăgea chiar fără motiv. Mulţi dintre cei ce încercaseră să
treacă graniţa şi fuseseră prinşi, muriseră în bătaie. Hotărârea mea
era să nu-i las în nici un caz să cadă în mâinile grănicerilor, cu riscul
de a arunca maşina în Dunăre sau de a face altă prostie. Dar băieţii
au promis să fie liniştiţi, i-am lăsat să-şi facă treburile în pădure, şi ei
şi doamna aceea, care s-a demonstrat a fi mai vitează, mai stăpânită
decât toată formaţia „Phoenix” la un loc. Ne-a dat, pe drum, nişte
lecţii de curaj şi de disciplină rare, care le-au folosit băieţilor,
îmbărbătându-i şi încurajându-i să reziste la toate necazurile care
s-au ivit pe parcurs. Nu putusem planifica şi anticipa chiar totul!
Am pornit din nou maşina, iar la următorul popas, când
începuse să se vadă Dunărea, am intrat în spate în camion, Alex
continuând să conducă foarte încet, ca să nu trezească bănuielile
patrulelor din zona muntoasă din apropierea frontierei. Am început
să-i închid unul câte unul în boxe. Difuzoarele erau adunate toate în
spate de tot, lângă cabina noastră, peste ele erau aruncate blănurile
acelea, pe care pretindeam că vrem să le trecem clandestin peste
graniţă, după care veneau bagajele şi la urmă de tot, veneau boxele,
care umpleau până la tavan camionul şi până la uşa din spate. După
ce i-am închis pe toţi în lăzi şi-am strâns şuruburile în aşa fel încât să
nu se vadă nici o urmă, după ce arătasem fiecăruia poziţia în care să
stea şi cum să respire, Alex le-a dat câte o pastilă de Valium la
fiecare, ca să-i liniştească. La un mic popas, am sărit din maşină şi
am închis-o. Nu aveam un plumb de vamă ca să putem trece fără risc
şi ştiam că puteam fi, la o adică, şi controlaţi. Am pornit pe munte în
jos cu o viteză normală, încercând să nu atragem prea mult atenţia
asupra noastră. Ne apropiam de Dunăre şi în faţă începuseră să apară
luminile punctului de grăniceri de la barajul de la Turnu Severin.
431