Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

această melodie, după care continuau dansurile moderne şi interpreţii
de muzică uşoară din brigadă, elevi, ca şi noi, în clasele VIII-XI.
După primele momente de uluire, se porni un vuiet în sală, un
tropot de picioare şi o cascadă de strigăte de încurajare din partea
publicului, ce nu s-a mai potolit până la sfârşitul programului.
Reacţia era cea scontată de mine. În perioada aceea rulase filmul
„Tinerii”, cu Cliff Richard şi „Shadows”, şi bucureştenii erau deja la
curent cu ceea ce le propuneam noi. Văzusem filmul de câteva zeci
de ori împreună cu prietenii şi ştiam ce aveam de făcut. Decizia de a
cânta cu ghitare electrice şi de a copia repertoriul formaţiei la modă
s-a dovedit fericită şi satisfacţia pe care am avut-o era greu de egalat.
Reuşisem să oferim fanilor lui „Shadows” iluzia nesfârşitei libertăţi.
Era doar o iluzie, dar nu era puţin.
Brigada a luat locul doi. Juriul ne-a reproşat exact acel mod
neortodox de a pune în scenă repertoriul cosmopolit şi lipsa de
accent în aria patriotico-politică. Ne-am întors cu toţii mulţumiţi
acasă, poate chiar mai mulţumiţi decât dacă am fi luat locul întâi.
Cu tot succesul, brigada nu a mai fost încurajată, iar regizorul
acela tânăr, isteţ şi singuratic, a plecat în Israel. A rămas doar
nucleul, orchestra care era deja cunoscută în oraş. Primeam tot felul
de oferte de a cânta pe la banchetele de absolvire a liceului. Cântam
ce puteam şi ce ne plăcea, nu-şi pierdea nimeni vremea să ne
cenzureze. Autorităţile nu-şi dădeau încă seama ce foc mocneşte în
tufiş.