Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Da’ de unde! Aicea sunt difuzoare la fel de mari ca şi boxa.
Părea că l-am convins.
– Vino duminică, pe la trei! Sunt în schimb, aşa că ai grijă...
Totul era programat. Aveam câte ceva pregătit pentru colegii
lui. Problema cea mare era cum să ţin eu băieţii în ziua de duminică
până la ora şase seara, oră la care trebuia să pornim, având în vedere
viteza camionului şi distanţa până la Turnu Severin. Socotisem şi
pauzele pe drum, astfel încât să ajungem în vamă între două şi trei
noaptea. „Cum să-i ţin împreună?”
Îi invitasem la mine. Aveam nişte vin, nişte ţuică, nişte cârnaţi,
însă, temperamental cum îl ştiam, Ovidiu începuse să facă presiuni să
ieşim în oraş, să mergem la „Continental” şi tot aşa. Îl trimisesem pe
Şobre să-l caute pe Baniciu.
– Nu-i niciunde.
– Mai caută-l!
– Unde, c-am bătut toată Timişoara!
– Atunci, lasă-l şi întoarce-te!
Şobre n-a mai apărut până seara, când am plecat. Pe la şase
aveam toate materialele pe care le comandasem mamei, vreo patru
şunci, un coş cu roţi de telemea, vreo douăzeci-treizeci de franzele,
pânza cea neagră şi alte lucruri mai mici.
La un moment dat, după ce Manuelle, fetiţa care stătea în chirie
la maică-mea, făcând şi ucenicie pe maşina de cusut, adusese
ultimele materiale ce-i cerusem, Mutti dădu semnalul.
– Ce faci acuma, pleci?
– Plecăm.
S-a uitat lung la mine.
– Plecaţi?! Cu toţii? Iei băieţii cu tine?
– Da.
S-a uitat la mine plină de tristeţe.
– Trebuie să faci asta?
– Da, Mutti dragă.
– Atuncea... fă-o. Şi ai grijă.
Asta a fost tot ce mi-a spus. M-am întors în cameră. Ovidiu
continua cu presiunile de a ieşi în oraş. Cum era, deja, aproape ora
şase, le-am spus:
429