Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Am oprit cearta care n-avea nici un sens. Eram teribil de
îndurerat şi de mâhnit de atitudinea lui Mircea. De la Ţulă, oricum,
n-aveam ce să aştept.
– Băieţi, mergem la mătuşă-mea, dau nişte telefoane şi pe urmă
mai stăm de vorbă.
Mormăind şi mârâind, s-au pus în mişcare. La mătuşă-mea, am
dat telefon la cine ştiam eu că organizează concertele „lui Ţulă” şi
am aflat care erau sumele ce se ceruseră în realitate. În clipa în care
le-am aflat, m-am întors către ei.
– Cu mine aţi câştigat întotdeauna zece mii de concert şi atâta
veţi primi şi acuma, pentru că eu sunt şeful şi eu decid.
– Da’ eu...
– Ţulă, împachetează-te şi dispari!
– Haa, sări Mircea, cum, să rămânem fără toboşar, ce vrei să
faci?
– Aşa fac.
– Cântăm country, ce eşti nebun?
– Cântăm cu Ovidiu.
– Da’ de unde ştii că Ovidiu vine?
Avusesem o inspiraţie divină. Nu ştiam nici eu, dar am blufat
până la capăt. Am pus mâna pe telefon şi am format numărul lui
Ovidiu, în Bucureşti.
– Ovidiu?
– El.
– Nicu.
– Eşti nebun, de unde suni?
– Din Timişoara. Ia spune, ai timp?
– Băă, ce bine c-ai venit.
– Lasă asta, spune, dacă ai timp, că am nişte concerte.
– Gata, am venit.
În ziua următoare a fost în Timişoara. După o scurtă repetiţie,
am pornit în turneu, cântând în concertele organizate de Ţulă şi în
alte câteva pe care le-am rezolvat eu ad-hoc, terminând cu ultimul
spectacol la Constanţa. Ţulă se plimba prin Braşov, în hotelul „Aro”,
îmbrăcat ca un pinguin, cu un costum negru, cămaşă albă şi cravată,
încercând să-şi dea importanţă de manager, deşi era scos pe linie
moartă. Bucuria, atât a formaţiei, cât şi a publicului, a fost nespus de
mare, pentru că, după primele confruntări, şi-a dat toată lumea seama
424