Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

aşteptam câte o oră, până venea un vapor mai mare, obligând
podurile să se ridice.
La început încercam să mă descurc cu germana pe care o ştiam,
dar am observat că această limbă nu este binevenită. Cu timpul, am
înţeles că nemţii, în general, nu sunt iubiţi de olandezi, ba chiar că
există o anumită ură mocnită, neexteriorizată, faţă de poporul
german. Mi s-a întâmplat chiar, stând la coadă la pâine şi cerând în
limba germană, să fiu împins mai departe şi să fie servit următorul. A
trebuit să mă aşez a doua oară la coadă şi să cer în engleză, fiind
servit imediat. Lecţia a fost dură. De obicei învăţ repede, am început
să exersez limba engleză pe care am folosit-o în conversaţiile cu
olandezii, fiind imediat acceptat. La un moment dat eram cunoscut în
cartier ca „Americanul”, „Bili americanul”!
Nu departe de mine, pe Prinzengracht, era un bar foarte modest,
dar cu atmosferă extraordinară. Pereţii vopsiţi în negru, pe mese nu
se aflau decât lumânări înfipte în sticle de un litru şi ceara de la sute
de lumânări, prelinsă, compusese un fel de formă abstractă,
multicoloră, în care se înfigea lumânarea următoare, dând o impresie
de pitoresc local. Barul, numit „Folkfairport”, era plin de indivizi de
toate culorile, mărimile şi formele, care ascultau în linişte programul
ţinut de muzicanţii din seara respectivă. Se cânta numai muzică folk.
Pe o scenă mică, în spate de tot, se aflau cinci microfoane. În fiecare
seară cânta cineva, ori la pian, ori apăreau nişte irlandezi la ghitară
sau la vioară, sau venea careva cu un acordeon, în permanenţă era
muzică. Lumea se aduna să bea şi să asculte muzică. Nişte malaci de
chelneri îţi atrăgeau atenţia şi puneau degetul la gură dacă vorbeai
ceva mai tare în timpul programului. Douăzeci de minute se cânta,
alte douăzeci se putea vorbi în gura mare şi tot aşa. Dacă nu erai
destul de atent, aveau grijă chelnerii să te facă să înţelegi că a
reînceput muzica şi că nu se face să vorbeşti în timp ce cineva îşi
prezintă programul. Dacă nu păstrai liniştea, riscai să fii scos afară
din bar de aceiaşi băieţi în faţa cărora nu se prea putea comenta. Mi-a
plăcut asta şi mi-am reamintit cu nostalgie, mai târziu, în Germania
fiind, cântând prin pub-uri şi cluburi, unde fiecare se întrece să urle
mai tare, pe măsură ce muzica creştea în volum.
Într-o zi, am avut curiozitatea să mă duc cu Heni la magazinul
din Amsterdam la care ea ne comandase instrumentele. Ulterior,
acestea sosiseră direct din Londra, de la „Rose and Morris”, cu
413