Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL LII
AMSTERDAM
În Osnabrück au avut loc câteva chefuri, la care am cunoscut tot
felul de persoane mai mult sau mai puţin importante pentru viitorul
nostru. Prima fiinţă din ordinul emanzelor, pe care am salutat-o şi
care m-a îmbrăţişat cu multă căldură, a fost Ulle, prietena de viaţă a
lui Alex. Aveau şi un băieţel de un an, Salan. Pe Ulle şi pe Siegrid le
cunoscusem la Frankfurt, unde făcusem o escală la mama lui Alex.
După câteva zile de relaş ne-am hotărât să plecăm mai departe
spre Amsterdam. Drumul a fost plictisitor, deşi pitorescul peisajului
olandez mă fascina. Casele sunt toate mici prin sate sau orăşele, case
particulare, pentru o singură familie. Lipsesc perdelele. În trecutul
medieval al Olandei exista o taxă pe perdele şi oamenii au renunţat la
acest accesoriu, de care s-au dezobişnuit pe parcurs. Puteai să
priveşti dintr-o stradă într-alta, prin toate camerele de zi ale
locuitorilor, care nu se sfiau să-şi petreacă viaţa în văzul lumii. În
ferestre existau doar plante.
Am ajuns în Amsterdam după-amiaza, într-o zi sumbră. Eram
îmbrăcat într-un fel de manta lungă cu modele ţărăneşti, o haină de
postav, şi presupun că arătam foarte exotic cu alura mea de voievod.
M-am dat jos din maşină pe una din străzile principale din
Amsterdam, ca să fac câţiva paşi. Eram departe de locuinţa care-mi
fusese indicată de Marion, unde urma să o caut şi unde aveam de
gând să locuiesc în prima perioadă. Voiam să mă mişc puţin pe jos,
să mă dezmorţesc. În întâmpinare mi-a venit un grup de tineri,
râzând şi făcând glume. În momentul în care m-au văzut şi-au
încetinit pasul, au încetat să mai râdă şi au făcut dintr-o dată un larg
ocol în jurul meu. Mă uitam cu atenţie, erau inspăimântaţi. Unul din
grup strigă ceva în olandeză şi o zbughiră.
– Ce-i asta, Alex? Ce zice ăla?
– Te întreabă ce vrei să le demonstrezi, dacă vrei să le fie frică
de tine, sau ce?
410