Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

deja de răcoarea ce avea să mi-o ofere o peşteră, una foarte mare şi
frumoasă, după cum spunea Alex. Mi-a întrecut aşteptările. Mai
văzusem o peşteră la Comarnic, lângă Văliug, ascunsă după o uşă pe
care scria „intrarea interzisă”. În afară de interiorul umed, cu noroi şi
miros de stătut, nu mă impresionaseră decât cârdurile de lilieci ce
sfârâiau prin aer când ne apropiam cu torţele noastre. De data asta,
peştera se vizita cu un fel de trenuleţ, iar luminile electrice aranjate
prin toate cotloanele creau o atmosferă ireală. Până şi puţinele
vieţuitoare, salamandrele, erau luminate. Erau ele roşii, sau lumina?
Nu-mi mai aduc aminte. După ce am colindat şi câţiva kilometri pe
jos, am ieşit din nou la lumina zilei, în apusul de soare. Se însera.
Am pornit din nou la drum fără să ne mai oprim căutând alte
peripeţii. După ce am trecut graniţa austriacă şi pe cea germană,
străbătând vreo 1.500 de km, am ajuns la Osnabrück. Nu mi-aş fi
imaginat vreodată că-mi voi petrece mai mult de o zi din viaţă acolo.
Un orăşel mort şi urât de mama focului, cu o groază de clădiri gri,
întunecate, construite în grabă, din nevoia de locuinţe de după război.
Am trecut întâi prin oraş şi ne-am oprit în afara lui, într-un sat
sau cartier mărginaş, Hollage. Am avut plăcerea să cunosc, încă din
prima seară, ceea ce se cheamă „emanze”, numele dat femeilor ce se
pretindeau emancipate. Şi iarăşi nu aveam cum să bănuiesc că mă voi
lovi de această mafie tot timpul existenţei mele în Vest, unde aşa-zisa
emancipare a femeii era în plină modă şi expansiune.