Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Marea era în faţa casei, peste drum.
– Hai repede să ne dezbrăcăm, am chef să intru în apă!
– Stai, Nicule, că ai timp, mâine e mai frumos când bate soarele
şi poţi vedea ce se întâmplă în apă. Acum n-are rost, hai, mai bine, să
vedem ce mâncăm.
– Crezi că pot să văd şi să miros marea, aici la doi paşi, şi să mă
gândesc la altceva? Hai, măi, una scurtă, să ne udăm măcar!
Nu înţelegeam nehotărârea lui Alex, doar ştiam ce răţuşcă
pasionată de apă era!
– Fii atent că aici nu putem intra, cred că sunt ştranduri
particulare. Trebuie să mergem mâine cu maşina să căutăm un loc
unde să putem intra în linişte.
– Ce? Serios? Hai, mă, că nu-i nimeni să ne vadă, uită-te că-i
pustiu!
În seara aceea nu am reuşit să-l conving pe Alex să intrăm în
apă. În schimb, am mâncat copios şi ne-am delectat cu bere rece.
A doua zi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să descarc din
maşină tot calabalâcul necesar pentru scufundare. Am lăsat bagajele
la pension şi am plecat să căutăm un loc unde să putem intra liniştiţi
în apă.
Mare mi-a fost dezamăgirea să constat, după ce am înotat câteva
sute de metri la suprafaţă, că fundul nu ajunsese la mai mult de cinci
metri, că nu era nici urmă de vegetaţie şi, cu atât mai puţin, vreun
peşte. Apa era plăcută, călduţă, dar fără haz în lipsa vreunei
vieţuitoare dornice să fie harponată de mine, gata să se sacrifice
pentru un ospăţ pescăresc. Bucuria a devenit şi mai mare în
momentul în care, dorind să ies, l-am văzut pe Alex pe mal, stând de
vorbă cu doi indivizi suspecţi, în civil.
M-au luat în primire imediat ce am ieşit din apă, unul în stânga,
celălalt în dreapta, încercând să-mi ia arbaleta. M-am smuncit, am
făcut câţiva paşi aruncându-mi masca şi şnorkelul şi m-am întors
către ei.
– Ce vor ăştia?
– Cică ei sunt de la Comandamentul portului şi că inspectează
ţărmul, pentru că nu e voie să te scufunzi fără autorizaţie.
– Spune-le că suntem doar în trecere, deci musafiri, şi să se
comporte ca atare. Am auzit atâtea lucruri bune despre Adriatica şi
407