Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL LI
GO WEST!
Încărcat cu tot ceea ce credeam că îmi va fi de trebuinţă, plecai,
în octombrie ’76, spre Beograd. La volanul Citroën-ului era Alex.
Nu-mi mai aduc aminte cum şi pe unde am trecut graniţa, cred că pe
la Stamora Moraviţa.
Cu paşaportul de persoană fără cetăţenie, paşaportul acela maro,
fără de întoarcere, valabil doar treizeci de zile, am trecut fără mari
complicaţii graniţa spre Iugoslavia de atunci. Proporţional cu
încărcătura maşinii, în care n-ar mai fi încăput nici un şoarece, a
trebuit să plătim o vamă neoficială, materializată, ca de obicei, în
cartuşe de „Kent” şi discuri.
Cerşitul, chiar de la intrarea în ţară, este una dintre petele cele
mai urâte pe obrazul nostru. Îmi dau seama ce înseamnă pentru un
străin, neînvăţat cu umilinţa, să înţeleagă ce se petrece la noi.
Balcanii sunt mult mai influenţaţi de Asia Mică şi de tradiţionalul
ciubuc decât ne-am dori-o şi decât au puterea s-o recunoască mulţi
dintre noi.
Prima pauză am luat-o undeva în munţi, într-un luminiş. Am
tras maşina la umbră şi am scos franzelele, cârnatul şi ţuica, din care
încărcasem din belşug încă din Timişoara. Sentimentul de bucurie şi
uşurare pe care îl aveam nu se poate descrie. După ultimele
săptămâni de patimi din ţară, uşoara tristeţe se amesteca acum cu
fiorii unui sentiment nou. Mai fusesem în străinătate în 1973, dar nu
avusesem senzaţia de libertate pe care o simţeam acum şi nici
certitudinea că nu ni se va mai putea întâmpla nimic, că am câştigat,
că în sfârşit am trecut de ultima încercare, că drumul s-a deschis spre
necunoscut. Un necunoscut în care ne aştepta împlinirea tuturor
visurilor şi planurilor mele, sugrumate atâţia ani de prostia şi orbirea
unora. Aveam senzaţia că plutesc în nori, că mă încărcasem din nou
pentru a realiza lucruri şi mai mari, pentru a lăsa pe lumea asta o dâră
ca de cometă în urma luminoasei păsări Phoenix.
405